STEFAN IORDACHE : Amintiri din Calafat

Bunicii mei erau din Calafat. Calafatul, care-i in sudul Olteniei, asta-i Oltenia de baza – parerea mea! (zice gazda tragand adanc din tigara cu filtru, dupa ce a sorbit usor din paharul cu votca – fara gheata – inrosita cu un pic de bulion proaspat). Asadar, Calafatul era pe-atunci un fel de sat-oras… Bunicu’ era o forta a naturii. Il chema Gheorghita Slavoiu. Bunic dupa mama. Da, era o forta a naturii! Cand se impotmolea carul plin de fan sau de porumb, el il salta cu umarul stang… Hat! in sus o data si gata…

Bondoc, cam scund, mirosea intotdeauna foarte placut a lapte… N-a fumat, n-a baut in viata lui. Manca numai carne… Daca ii puneai o rosie pe masa, o arunca cat colo… Muncea din zori si pana la ivirea stelelor… Cand venea la Bucuresti, bunicu’ dadea buna ziua si-n tramvai… Se mira ca lumea nu-i raspunde… “Ce-or avea astia cu mine? De ce nu-mi raspund de loc?”

Bunica-mea, Nastasia, era prima la camp. Mica, cracanata, nu stia o boaba de carte. Da’ stia o groaza de povesti. Mai ales povesti cu sfinti…

Seara ne aduna pe toti la ogeac – asa se cheama la noi bucataria, ogeac – si ne dadea demancare. Ea manca ce manca – facea mancare la test – o bunatate! – da’ pe noi ne indopa! Mi-aduc aminte, pe vremea aceea facea bulion… Mirosea pana la Dunare bulionul facut de ea…Dupa ce mancam – sau, uneori, chiar inainte de masa – ne insira pe toti, pe mine, pe sor’mea, pe verii mei, Tantica si Cristi, si ne spala in copaie.

Ne clabucea bine-bine, ne limpezea si pe urma ne aseza in paturi si se apuca sa ne spuna povesti… Cu sfinti – cum ti-am mai spus… Lu’ mam’mare ii placea ca eram tare nebunatic… Eram bogati pe atunci, da’ mie tot imi placea sa “fur” pepeni… Pepenii veneau de la malul Dunarii, se insirau in cate zece-cinsprezece carute.

Ca s-o pun pe jar pe bunica Nastasia, faceam tot felul de scamatorii… Pe la sapte-opt ani imi placea sa ma imbrac in femeie, cu rochii de pe la sor’mea, de pe la bunica-mea… Spre seara, ma imbracam in stafie, ma tupilam pe dupa un gard… Si… tup! Saream in fata cuiva, asa, infasurat in cearceaful alb, cu picioarele goale – ca asa umblam noi acolo mai toata vara: cu picioarele goale… Zbieram la om cum imi inchipuiam eu ca zbiara stafiile… Cate unu’, mai slab de inger, cadea pe spate.

Bunica-mea Nastasia zambea subtire si-mi soptea ca pe o taina:

“Ma, Nica (stii, intr-o familie ca a noastra, baiatului cel mare ii zicea Nica, Tica, Dada, la sora mai mare, Tata, la cumetre… in fine).

“Ma Nica, zicea ea, tu scamatoriu sa te faci!” Si uite ca a avut un fel de dreptate. M-am facut scamatoriu!
(Iordache zambeste. Numai ca zambetul asta nu e al unui barbat matur, constient de forta lui, nu e nici al unui mare actor, pe care critica internationala il aseaza printre primii mari actori ai Europei. Zambetul asta licarind in coltul ochilor mijiti prin fumul de tigara e al baiatului zburdalnic care, dupa asfintit, se imbraca in femeie sau in stafie, zbierand la cate un trecator nevinovat, gata-gata sa-l bage in mormant de spaima…)

– Sa stii ca cele mai frumoase amintiri ale mele nu tin de partea asta de cand sunt “scamatoriu”, ele tin de cand eram mic, de cand mi se parea ca imparatesc peste Dunare. La mal si in apa…
“Amintirea ca un parfum…” de Silvia Kerim