Cronica culturală a Calafatului [1924]

In luna Decemvrie [1924] Calafatul a avut norocul să se bucure de sosirea în localitate a lui Ion Manolescu, care împreună cu artiştii „Teatrului Naţional” au jucat „Clopoţelul de Alarmă” şi „Moartea Civilă”. Tot deodată artiştii au dat un festival artistic în folosul Liceului „Independenţa” din localitate. Programul festivalului a fost o conferinţă a D-lui C. Gerotă, directorul Liceului, tratând despre „Istoricul teatrului la noi”; Citire din Cerna de I. Manolescu; Corul Liceului a cântat două arii naţionale şi s’a jucat „Tâlmaciul” de artiştii „Teatrului Naţional” din Craiova.

Ceace a mărit sărbătoarea a fost pe deoparte şi frumuseţea pieselor şi jocul artiştilor pe de altă parte. „Clopoţelul de Alarmă” e o comedie modernă, în care râsul şi plânsul, duioşia şi cinismul, naivitatea şi perversiunea se împletesc în chip armonic, dând piesei un fond de adâncă moralitate. Femeea din provincie fascinată de viaţa sgomotoasă a Parisului, zăpăcită de viţii ce se filtrează insinuante şi seducător în sânge, uită gestul simplu şi rotund, viaţa trasă în linie dreaptă în traiul sobru şi cinstit din provincie, şi  e cât pe-aci să cadă. Căderea ei ar fi sfărâmat însă fericirea unui intelectual ridicol, dar idealist ca însăşi poezia, naiv ca un copil, cinstit şi credincios soţiei ca un păgân. Şi atunci n’am mai avut comedie, ci tragedie. In comedie să ştii sa duci nenorocirea eroului până la un anume hotar, întocmai și hirurgul care trebue să tae până la organ sau şi organul. Artiștii teatrului Naţional au avut un ansamblu pe care l’am fi vrut să-l vedem întotdeauna. S’au ridicat la Manolescu, şi asta însamnează poate mult.

In „Moartea Civilă^” Manolescu s’a întrecut pe el însuşi, ştiu, fluidul sălii pline, tăcerea figurilor încremenite—lucru în provincie—lipsa de confort scenic cerea mai mult suflet aiurea, poate credinţa actorului că are în faţă suflete neîncercate în arta veritabilă, avide de emoţiunea artei adevărate, toate acestea la un loc au dat entusiasm artiştilor de ne-au dat o interpre fără pereche, chiar pentru cei ce vedeam pentru a treia oară piesa aceasta.

Piesa lui Giaccometti e caşi învechită astăzi pentru noi. caractere neprecise în majoritate a reuşit să redea pe unul „Ocnaşul”. E cântecul abnegaţiei sfâşietoare. Un tată ce moare pentru fericirea copilului. Nimic nou. Are ceva din duioșia dramei vechi. O poveste banală în definitiv, care, dacă m-ar fi jucată de Manolescu, n’ar mai avea viaţă. Totuşi cu Manolescu povestea aceasta melodramatică devine o realitate covârşitoare. Manolescu stoarce din piesă ultima licărire din viaţă şi trecută prin talentu-i prodigios o răstoarce publicului în proporțiuni enorme. Directorul Liceului şi Primarul oraşului, iniţiatorii acestor două serate, au avut mulţumirea deplină, că au putut să facă să vibreze arta adevărată pe mica scenă din Calafat. Şi cu un primar inimos şi înţelegător de frumos şi bine, cum are Calafatul, nădăjduim în spectacole similare.

C. V. G.

Sursa: Arhivele Olteniei, nr. 17, 1925