Lucruri inedite din Istoria Calafatului . Infiintarea spitalului si multe altele ..

Lucruri inedite din Istoria Calafatului . Infiintarea spitalului si multe altele ..

La începutul secolului al XIX-lea, dezvoltarea unor centre tot mai aglomerate pe
marginea Dunării, creşterea necontenită a tranzitului de mărfuri şi de călători, au
determinat luarea unor măsuri drastice la punctele de frontieră, care să evite intrarea în
ţară a unor epidemii, cunoscute în întreaga Europă prin efectele lor dezastruoase. Plecând
de la această necesitate stringentă, în 1830 au intrat în funcţiune carantinele, fixate pe
marginea Dunării, care aveau rolul de a forma un cordon sanitar, primul de acest gen din
ţara noastră.
Deci, începuturile organizării asistenţei sanitare în Calafat au fost strâns legate de
intensa activitate din port şi implicit de înfiinţarea şi dezvoltarea carantinei locale.
Ideea creerii, şi, într-o oarecare măsură, aplicarea sistemului carantinelor, a existat
şi mai înainte de acest an. Astfel, în 1812, în timpul ciumei lui Caragea, la punctele de
frontieră de pe Dunăre, între care şi la Calafat, s-au organizat servicii de carantină. La 31
decembrie 1829 au fost date instrucţiuni pentru înfiinţarea a nouă carantine la Brăila, Piua
Pietrei, Călăraşi, Giurgiu, Zimnicea, Izlaz, Calafat, Cladova şi Vârciorova. În acelaşi
timp, se prevedea încadrarea carantinelor cu funcţionari medicali şi administrativi. La
Calafat, carantină de clasa I, personalul sanitar urma să fie alcătuit dintr-un cinovnic
doftoricesc şi doi ciocli, iar cel administrativ, dintr-un comisar şi un subcomisar, precum
şi din trei slujitori. Inspectoratul carantinelor din Oltenia trebuia să-şi aibă sediul la
Calafat. Aceste proiecte au fost puse în practică un an mai târziu. La 20 ianuarie 1830,
căpitan al carantinei de la Calafat a fost numit stegarul Costache Nicolaide, având ca
ajutor pe logofătul Dumitrache Truică, ajutaţi fiind de trei slujitori şi doi ciocli. În
primăvara aceluiaşi an, la Calafat au fost trimişi podpolcovnicul Nilson împreună cu
medelnicerul Iancu Dimancea, pentru a alege locul unde urma să se construiască
carantina.
Ulterior, la Calafat va fi numit şi primul medic al carantinei, în persoana lui
Mihalache Andronie, având ca leafă suma de 400 de lei lunar. Acestuia, i-au urmat între 2
februarie-11 martie 1831, dr. Constantin Panaiodoros. În 1834, găsim ca medic în
Calafat, pe dr. Scarlat Ţinc, iar între anii 1837 – 1840, pe dr. Dimitrie Culcer, numit în
1859, “medic de district”. În sfârşit, în 1853, ca medic al carantinei şi al localităţii era dr.
Victor Pozi.
În acest fel, alături de Giurgiu şi Brăila, Calafatul era una dintre carantinele
importante pentru „tranzitul călătorilor, al partidelor mari de marfă şi al poştei”. Pentru
securitatea carantinei exista o gardă militară formată din infanterişti şi călăraşi, precum şi
două vase fluviale de pază. Sistemul de dezinfecţie al carantinei consta în spălarea cu apă
a diverselor categorii de mărfuri, îmbăierea scrisorilor în oţet şi în alte substanţe
presupuse a avea o acţiune purificatoare, iar, mai târziu, trecerea lor prin cuptor sau
fumigaţie cu vapori. Scrisorilor purificate li se aplica ştampila carantinei. Pe tot timpul
izolării, care varia între 4 şi 24 de zile, era interzisă persoanelor respective orice
comunicare cu cei dinafară.
În preajma emancipării
Cu toate condiţiile vitrege în care avusese loc dezvoltarea Calafatului în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, ca şi împrejurările politice externe, care determinaseră
numeroase bătălii între armatele ruso – austro – turce pe aceste meleaguri, populaţia
aşezării a crescut continuu, ajungând în 1852, când începuseră lucrările premergătoare
emancipării sale, la 405 familii de săteni, cărora li se mai adăugau 30 de familii de
negustori stabiliţi în localitate.
Cât priveşte activitatea comercială de la Schela Calafatului, aceasta a cunoscut
după 1848, o dezvoltare continuă, exceptând perioada când în jurul Calafatului s-au
desfăşurat luptele dintre ruşi şi turci din anii 1853 – 1854.
Schela Calafatului se afla amplasată în partea de nord – vest a localităţii, pe malul
fluviului, unde se încărcau şi se descărcau vasele sosite pe Dunăre. Lângă schelă se aflau
amplasate cazarma dorobanţilor, căpitănia şi vama, iar sus pe deal se afla instalată
carantina. În activitatea comercială şi de tranzit, aceasta juca un rol deosebit. Când la
schelă sosea un vas, acesta trăgea la edec şi nimeni nu avea voie să debarce pe ţărm până
ce nu sosea medicul, care avea sarcina să execute operaţiunea de dezinfectare. Pasagerii
care coborau în port erau obligaţi prin lege să stea în carantină o perioadă de 8 până la 10
zile. În acest sens se prevedea că „orice călător sau trecător, de orice naţie şi rang va fi, se
va supune a păzi straşnic regulile carantinei şi nu va putea la nici întâmplare să treacă
cordonul sănătăţii fără a avea bilet de sănătate, care i se va da de comandantul postului
orăşenesc”. Erau prezenţi şi vameşii care, după ce constatau situaţia şi felul mărfurilor,
stabileau pentru negustorii respectivi sumele de bani ce urmau a fi achitate. Mărfurile, ca
şi pasagerii, erau supuse aceloraşi prevederi de carantină, deoarece, de respectarea cu
stricteţe a prevederilor acestora, depindea prevenirea pătrunderii în ţară a unor epidemii.
Sub raport administrativ, Calafatul va continua să fie reşedinţa plăşii Câmpul, fapt
care a făcut ca, în conformitate cu prevederile Regulamentului Organic, reintrodus după
Revoluţia de la 1848, în localitate să-şi aibă sediul o serie de instituţii, între care şi
Carantina, care avea, aşa cum am mai arătat, un rol deosebit în ceea ce priveşte asigurarea
securităţii igienei locale, ca şi a luării unor măsuri foarte drastice în vederea împiedicării
pătrunderii în ţară a unor epidemii. Sentinelele care făceau de strajă, aveau ordin să tragă
în oricine nu se supunea, sau încălca cordonul sanitar, iar slujbaşii carantinei care ar fi
tolerat trecerea în mod clandestin a călătorilor sau a mărfurilor în ţară, erau pasibili de
pedeapsa cu moartea. Străjile de graniţă erau înarmate cu puşti cu cremene, iar la brâu
aveau două pistoale şi iatagan. Ele purtau haină lungă, căciulă cu moţ la o parte şi cizme.
Membrii cordonului sanitar locuiau în bordeie, iar garda Schelei, în pichet.
În primii ani după emancipare
Problema asigurării asistenţei medicale în rândul populaţiei a rămas, şi după
emanciparea de la 1855, o cerinţă stringentă.
După emanciparea localităţii din septembrie 1855, oraşul s-a dezvoltat necontenit,
populaţia devenind tot mai numeroasă. Ca atare, în ultimul deceniu al secolului XIX s-a
pus cu tot mai multă stringenţă problema aprovizionării Calafatului cu apă. Deşi era situat
chiar pe marginea Dunării, în tot cursul anului, dar mai cu seamă în lunile de vară, în
Calafat procurarea apei constituia o problemă destul de grea ( la 19 ianuarie 1880,
căutând să rezolve cât de cât problema apei, mai mulţi locuitori ceruseră permisiunea de a
construi o fântână pe strada Traian. Fântâna Baba Lupa, construită încă de la începutul
secolului fusese şi ea complet renovată în 1887). Alimentarea oraşului cu apă de băut se
făcea prin cele câteva puţuri aflate în incinta oraşului şi prin cele trei cişmele , dintre care
două în apropierea portului, iar alta în afară de bariera Ciupercenilor. Pentru săparea
primelor, au fost necesare sume considerabile, apa fiind la mare adâncime, iar pentru
întreţinerea ultimelor, se cheltuiau în fiecare an mari sume importante de bani, deoarece
erau deteriorate ca urmare a revărsării apelor Dunării.
Pornind de la aceste considerente, au început să se facă studii pentru găsirea celor
mai eficiente modalităţi de introducere a instalaţiilor de apă în oraş. În această direcţie,
cel mai practic şi mai amănunţit studiu a fost acela întocmit de medicul oraşului. El arăta
că, în situaţia de atunci, fiecare cetăţean al oraşului era obligat să plătească anual
sacagiilor între 10 şi 12 galbeni. Din lipsa apei, când în 1889 arsese o casă chiar lângă
fântână, cei circa 600 – 800 de oameni, plus pompierii, nu putuseră stinge focul, iar dacă
vântul ar fi bătut, ar fi fost distruse zeci de locuinţe, fără a se fi putut interveni. De aceea,
se propunea ca pe fiecare stradă să se instaleze câte 8 – 10 cişmele „prin care să curgă apa
singură şi în cantitate suficientă”. Ca sursă pentru procurarea apei, medicul oraşului
propunea să se folosească toate izvoarele din jur, pe o rază de cinci kilometri, între care,
Ţuţuroaiele, Baba Lupa şi izvoarele din comuna Basarabi, care aveau apa cea mai bună şi
în cantitate suficientă pentru a aproviziona localităţile Calafat, Basarabi şi Golenţi. Dintre
toate acestea, el considera că cel mai uşor se puteau capta izvoarele de la Ţuţuroaie, care
puteau furniza în 24 de ore până la 200.000 de litri.
După ce era captată, apa urma să fie dirijată pe străzi prin conducte şi distribuită
prin fântâni prevăzute cu robinete. Conform calculelor estimative făcute de el şi de
inginerii Linder şi Ionescu Ganea, costul lucrării se ridica la circa 50.000 de lei, care
puteau fi acoperiţi prin contribuţia a 40 de lei în primii doi ani şi 20 de lei în al treilea an
de către fiecare familie din oraş. Acest proiect ingenios avea să fie pus în practică, cu o
serie de modificări şi având ca sursă apa Dunării, abia la începutul secolului XX.
Dacă începuturile organizării asistenţei sanitare în Calafat au fost strâns legate de
intensa activitate comercială din port şi implicit de înfiinţarea şi dezvoltarea carantinei
locale, problema asigurării asistenţei medicale în rândul populaţiei a rămas şi după
emancipare o cerinţă stringentă. Medicii de la carantină asigurau asistenţa medicală, în
caz de absolută nevoie, negustorilor şi bogătaşilor din oraş.
Ei refuzau însă categoric, să intervină în sprijinul bolnavilor din rândurile
ţărănimii, a păturilor nevoiaşe, în general. Situaţia nu s-a schimbat cu mult, nici după ce
în Calafat, în condiţiile emancipării, a început să funcţioneze un medic al oraşului.. De
aceea, masa locuitorilor, găsindu-se în situaţia de a nu avea un sprijin medical efectiv în
caz de nevoie, a fost silită de foarte multe ori, să se adreseze la anumiţi medici de la
Vidin, cu toate cheltuielile mari implicate de acest lucru. Este semnificativă în acest sens
reclamaţia unui număr de 17 cetăţeni ai Calafatului, adresată organelor judeţene la 4 iulie
1861, prin care deplângeau faptul că „de aceea am fost nevoiţi să aducem medici din
Vidin şi chiar din Turcia”. În amintita plângere se mai arată că la solicitarea respectivilor
locuitori, în vederea acordării de asistenţă medicală, doctorul a răspuns sătenilor că „cine
este bolnav să meargă la Craiova, că după ce ne lipsesc celelalte, mai sunt şi
medicamentele”. Reţinerea medicului oraşului de a răspunde la solicitările locuitorilor se
datora faptului că asistenţa medicală pentru întreaga populaţie a oraşului, ca şi a a satelor
din jur, nu se putea asigura practic de către un singur cadru medical. La aceasta se mai
adăuga însă, lipsa de instrumente chirurgicale, ca şi de medicamente. Nu-i mai puţin
adevărat că deplasarea la domiciliul pacienţilor a medicului, în condiţiilor unor atât de
multe solicitări şi a lipsei de medicamente necesita o remunerare considerabilă, pe care
foarte mulţi locuitori nu o puteau suporta. Pentru a înlesni procurarea de medicamente,
municipalitatea oraşului a intervenit în 1863 pe lângă Prefectura judeţului Dolj, învederea
înfiinţării în localitate a unei farmacii. În adresa înaintată, primarul Calafatului argumenta
„adevărata necesitate ce se simte aici de lipsa unei farmacii, din care cauză suferă prea
mult locuitorii acestui oraş”, solicitând din partea Prefecturii Dolj „aprobarea de fonduri
pentru întreţinerea farmaciei ce vrea să deschidă Leopold Svab”.
Înfiinţarea Spitalului Orăşenesc
În contextul dezvoltării de ansamblu a oraşului Calafat, se punea cu tot mai multă
acuitate, nu numai problema cadrelor medicale, a lipsei de medicamente, ci şi a înfiinţării
de urgenţă a unui spital. În acest sens, la 27 august 1868, primăria oraşului Calafat arăta,
într-o adresă înaintată prefectului de Dolj, că se simte „necesitatea de a se înfiinţa în acest
oraş, un spital cât de mic”, dar care, din lipsă de mijloace financiare, nu s-a înfiinţat încă..
Reuşindu-se să se strângă o anumită sumă de bani, primăria revine acum asupra acestei
cereri, deoarece „dispunea de oarecare mijloace financiare”. O încercare în acest sens
fusese făcută şi în anul 1865, cu prilejul declanşării epidemiei de holeră ce se ivise în
Turcia. După mai multe asemenea demersuri, în 1869 s-a înfiinţat la Calafat Spitalul
orăşenesc, care, până către finele secolului al XIX-lea , avea să funcţioneze în încăperi
improprii, cu un personal medical destul de redus şi cu bază materială, în general,
nesatisfăcătoare. Până în 1879 spitalul dispunea în total de 18 paturi, dintre care 10 pentru
bărbaţi şi 8 pentru femei. În anii următori, numărul acestora se va ridica la 20, pentru ca,
în 1885, spitalul să aibă în întreţinere 22 de paturi.
În privinţa cadrelor medicale care au slujit în perioada de după emancipare, atât în
cadrul oraşului, cât şi al spitalului, sunt demne de menţionat numele unor doctori de
prestigiu în epocă, formaţi în cea mai mare parte la şcoala lui Davilla: Victor Bassi, ca
medic al carantinei şi al oraşului (1860), Gheorghe Gross (1862 – 1870), Adof Dezie
(1863 – 1866), Petre Degerăţeanu (1870 – 1872), dr. Nicolaidi (1869 – 1877), Adolf
Klein (1877 – 1892), Constantin Macri (1893 – 1894). Referitor la finanţarea spitalului
din localitate, precizăm faptul că aceasta se realiza atât cu fondurile oraşului, cât şi din
bugetul judeţului. În general, fondurile destinate activităţii sanitare erau insuficiente şi nu
puteau asigura buna funcţionare a spitalului şi nici acordarea asistenţei medicale atât de
necesară populaţiei nevoiaşe majoritare. De altfel, toate perturbaţiile financiare din
bugetul local, cât şi din cel judeţean, erau resimţite de regulă, de instituţiile de învăţământ
şi de sănătate. Aşa se explică faptul că dacă până în anul 1888, din bugetul judeţului şi al
oraşului se aloca pentru spitalul din Calafat suma de 4.000 de lei, începând cu noul an
financiar, „din lipsă de fonduri”, această sumă s-a redus la 2.000 de lei, pentru ca abia în
1890 să se revină la 4.000 de lei. Şi aceasta în condiţiile în care, an de an, sute de bolnavi
în stare gravă aşteptau la porţile spitalului în speranţa că vor avea şansa de a fi internaţi
pentru tratament.
Pentru a ne face o imagine asupra afluenţei de bolnavi care au avut fericirea de a
găsi un pat dintre cele 18 – 22 câte existau în acest mic spital, sunt elocvente câteva
exemple culese din perioada anilor 1884 – 1896. În perioada 1 septembrie 1884 – 1
septembrie 1885, au fost internaţi în spital pentru diferite tratamente, 378 de bărbaţi, 83
de femei şi 10 copii, totalizând 5.526 de zile. Dintre aceştia, s-u însănătoşit 352 de
bărbaţi,74 de femei şi 4 copii; 13 persoane au decedat, iar 28 au rămas mai departe sub
supraveghere medicală. În intervalul septembrie 1885 – septembrie 1886, au fost internaţi
451 de bolnavi, dintre care 415 s-au însănătoşit, 10 au părăsit spitalul cu sănătatea
ameliorată, 17 au decedat, iar 9 au rămas spitalizaţi. În perioada septembrie 1886 –
septembrie 1887, numai din comunele din jurul Calafatului, au venit pentru consult 1.253
de bolnavi; s-au acordat consultaţii gratuite la un număr de 2.878 de pacienţi, zilele de
tratament şi întreţinere în spital, ridicându-se la 16.306. În acelaşi interval au fost
spitalizaţi 477 de bolnavi, din care au ieşit vindecaţi 432, amelioraţi 13, incurabil 1, 21 au
decedat, iar restul au rămas internaţi. Aceştia au totalizat 5.452 de zile de spitalizare.
Doi ani mai târziu au fost spitalizaţi 559 de bolnavi, din care 523 s-au vindecat, 4
au părăsit spitalul cu o situaţie ameliorată, 13 au decedat, iar 19 au rămas mai departe
internaţi; ei au totalizat 5.731 de zile de tratament. În sfârşit, în anii 1895 – 1896, au fost
internaţi în total 1.192 de pacienţi, dintre care 786 bărbaţi şi 406 femei. Dintre aceştia au
părăsit spitalul 768 de bărbaţi şi 399 de femei, rămânând internaţi mai departe 18 bărbaţi
şi 7 femei.
Ca o consecinţă a condiţiilor grele în care se afla asistenţa medicală, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, natalitatea în oraş a cunoscut un ritm de creştere foarte
lent, iar morbiditatea era în floare. De asemenea, ca urmare a lipsei de asistenţă medicală,
cât şi a lipsurilor materiale de tor felul resimţite de majoritatea populaţiei Calafatului, o
serie de boli ca tuberculoza, paludismul, debilitatea congenitală, arterioscleroza şi multe
altele, făceau ravagii în rândul locuitorilor, cauzând numeroase decese.
Un nou local pentru spitalul orăşenesc, în ultimul deceniu al secolului al
XIX-lea
Afluxul tot mai mare de bolnavi, condiţiile neigienice în care funcţiona, ca şi
spaţiul insuficient de care dispunea, au făcut ca în ultimul deceniu al secolului, să se pună
tot mai insistent problema construirii unui nou local pentru spital. Acest lucru îl cereau în
mod expres nu numai necesităţile social – economice ale oraşului, îl dorea cu ardoare nu
numai populaţia, ci îl susţineau şi cadrele medicale. Astfel, într-un raport înaintat
prefectului în februarie 1892, medicul spitalului, referindu-se la starea în care acesta
funcţiona, arăta că este foarte rău întreţinut „din cauză că se face o economie neînţeleasă
în detrimentul bunului serviciu şi sănătăţii publice”. Acesta mai cerea în mod insistent, să
se efectueze reparaţii serioase la vechea clădire şi să creeze încă cinci paturi pentru
militarii din garnizoană deoarece în oraş erau cantonate patru companii de infanterie, un
escadron de călăraşi, ca şi statul major al Regimentului 31 Dorobanţi, din care cauză cele
cinci paturi alocate erau practic insuficiente. În plus, respectivul medic mai solicita
suplimentarea de fonduri pentru ca bolnavilor să li se dea medicamente în mod gratuit şi
să se reînoiască de urgenţă „zestrea spitalului, care a ajuns într-o stare de plâns”, precum
şi lenjeria şi o serie de instrumente chirurgicale. Toate acestea au determinat autorităţile
ca, în cursul anului 1893, să înceapă construirea noului local al spitalului, care va fi dat
parţial în folosinţă în 1894 – 1896 şi inaugurat în iunie 1897. La realizarea noii
construcţii, o contribuţie substanţială din punct de vedere financiar (46.000 de lei) a aduso unul dintre bogătaşii oraşului, Gheorghe Giuroglu; el a mai dotat spitalul cu 23 de
paturi şi cu toate cele necesare începerii activităţii.
Fireşte că noua construcţie reprezenta un pas înainte pe linia asigurării unor
condiţii mai bune de asistenţă medicală, dar nu satisfăcea nici pe departe necesităţile
populaţiei locale care se ridica la aproximativ 8.000 de locuitori. Aceasta, fără a mai
adăuga populaţia satelor din jur care, de regulă, apela tot la serviciile spitalului din
Calafat. Dificultatea satisfacerii cerinţelor de ordin medical era agravată şi de faptul că
spitalul resimţea o criză acută de cadre. În ultimul deceniu al secolului al XIX- lea, ca şi
mai înainte, el nu era deservit decât de un singur medic (între 1894 – 1901 a funcţionat pe
acest post dr. Marinescu Betulea), care era ajutat de un subchirurg, un intendent, doi
infirmieri, un bucătar, o spălătoreasă şi un om de serviciu. În ceea ce priveşte acordarea
asistenţei medicale prin intermediul noului spital care funcţiona în localitate, este de
menţionat că anual puteau fi trataţi prin internare, între 500 – 600 de bolnavi.
Pentru exemplificare, între anii 1897 – 1900, la spitalul din Calafat au fost
internaţi 2.385 de bolnavi, dintre care 1.580 s-au însănătoşit, 771 nu au putut fi lecuiţi, iar
34 au decedat. De aici concluzia că doar 66% dintre pacienţi au putut fi redaţi vieţii
normale.
Una dintre bolile incurabile care făceau ravagii în rândurile populaţiei locale, ca
de altfel în întreaga ţară, cauzând numeroase decese, era tuberculoza. Amintim în acest
sens faptul că, în 1896 în Calafat, au murit din cauza acestei boli 16 persoane, în 1897 –
17 persoane, un an mai târziu 14, în 1899 – 15, iar în 1900 – 19 persoane. Foarte
frecventă şi cu rezultate tragice era şi difteria. Astfel, numai în perioada cuprinsă între 26
iulie 1896 şi 18 martie 1897, s-au înregistrat în localitate 122 de cazuri, dintre care 13 au
fost mortale. De asemenea, erau destul de des întâlnite cazurile de scarlatină, tuse
convulsivă şi alte boli molipsitoare.
Cu toate greutăţile ce se manifestau în combaterea numeroaselor boli care
dobândiseră o largă arie de acţiune, cu toate condiţiile grele în care funcţiona spitalul din
oraş datorită numărului mic de paturi existente, a lipsei de medicamente, a aparaturii
medicale necesare şi a unui personal foarte restrâns, se impune a fi subliniat faptul că
puţinele realizări în acest domeniu reprezentau ceva faţă de trecut şi creau condiţiile
pentru noi paşi pe linia unei asistenţe medicale mai substanţiale.
După Războiul de Independenţă din 1877 – 1878
Aşezat chiar pe ţărmul Dunării, în faţa Vidinului, şi având de suferit timp
îndelungat canonada distrugătoare a puternicelor baterii de artilerie din cetatea otomană,
Calafatul prezenta la sfârşitul războiului, foarte multe pagube materiale, care aveau să fie
cu greu şi după timp îndelungat remediate de locuitori. Cu prilejul luptelor, mai ales în
ultima parte a războiului, o bună parte dintre cetăţeni fuseseră evacuaţi în satele din jur.
Spitalul civil era mutat la Galicea, iar mai apoi la Moţăţei. După terminarea luptelor,
instituţiile au început să revină în localitatea sfârtecată de obuze. Se simţea nevoia
reintrării în normal a învăţământului public, cultului, spitalului, a reparării edificiilor.
Recolta era rea din cauza secetei din timpul verii. În plus, oraşul prezenta la tot pasul, un
aspect deplorabil. Spre a se evita ivirea unor molime, s-au luat măsuri urgente pentru
dezinfectarea localităţii, solicitându-se sprijinul armatei. Cu acest prilej, străzile şi curţile
multor case au fost curăţite de marile cantităţi de bălegar şi gunoaie adunate în tot
decursul războiului. În martie 1878, în localitate se mai afla încă instalat, în clădirea
şcolii primare de pe Bulevardul Ştirbei Vodă, Spitalul militar, unde se găseau internaţi
mai mulţi soldaţi bolnavi de febră tifoidă, boală contagioasă care ameninţa în permanenţă
pe localnici. Tot pentru armată fusese destinată şi clădirea spitalului, care şi ea avusese de
suferit. Se simţea o acută lipsă de lenjerie, cea existentă fiind deteriorată, în cea mai mare
parte de îndelungata folosinţă pentru nevoile soldaţilor răniţi. Pentru repunerea în
funcţiune a acestei instituţii, atât de necesară mai ales în timpurile grele prin care trecea
Calafatul, era nevoie de procurarea sumei de 2.500 de lei, în vederea reparării
„stricăciunilor cauzate în timpul războiului”. Situaţia era cu atât mai urgentă deoarece „se
simte mare trebuinţă de înfiinţare a zisului spital, căci numărul bolnavilor creşte în fiecare
azi atât în oraş, cât şi în plasă”. Acest deziderat stringent nu s-a putut realiza decât în
ianuarie 1879, când a început parţial, procurarea de medicamente şi repararea clădirii,
totul fiind terminat abia în luna iulie a aceluiaşi an, cu efortul material al primăriei
oraşului şi prin contribuţia bănească a locuitorilor.
La început de nou secol
Scuturat de evenimentele secolului trecut, Calafatul a intrat în veacul XX mai plin
de vigoare.
Oraşul privea spre un nou orizont, deşi ritmul încet al dezvoltării nu-i oferea
perspectiva spre care aspira. Impresia de prosperitate era dată în primul rând de tumultul
portului de la marginea Dunării, în care se manevrau cantităţi uriaşe de cereale. Până la
primul război mondial, Calafatul avea cam 1 km pătrat, cele 18 străzi şi bulevarde având
o lungime totală de 20.080 de metri. În jurul anului 1910, localitatea dispunea de 1.035
de imobile şi se resimţea necesitatea extinderii perimetrului său. În ce priveşte populaţia,
aceasta a înregistrat în perioada de început a secolului al XX-lea, un spor lent şi oscilant.
De la 7.126 de locuitori în 1899, a scăzut la 7.113 în 1900, pentru ca în 1907 să crească la
7.350. În anii următori, sporul populaţiei va fi în continuare, tot mic: 7.850 locuitori în
1910, 7.608 în 1912 şi 1913 şi 7.625 de locuitori în anul 1914. Sporul mic al populaţiei în
primii 15 ani ai secolului, se explică prin afluxul populaţiei către alte zone mai dezvoltate
economic, dar şi prin mortalitatea ridicată, cauzată de sărăcie, nivelul de trai scăzut,
bolile de tot felul, la care se adăugau lipsa de asistenţă medicală corespunzătoare. Câteva
exemple sunt grăitoare: în 1901 s-au înregistrat 237 de naşteri şi 233 de decese; în 1907
au avut loc 235 de naşteri şi 185 de decese, iar în 1909 s-au născut 227 de copii şi s-au
înregistrat 265 de decese.
O atenţie deosebită s-a acordat în primii ani ai secolului, Regimentului 31
Infanterie, a cărui garnizoană a fost extinsă şi reamenajată. S-au construit multe utilităţi
pentru aceasta, inclusiv o infirmerie care a costat 25.500 lei. Din lipsă de fonduri,
începerea lucrărilor a fost tergiversată timp de patru ani, acestea fiind începute abia în
1906.
Intrând în pragul noului secol cu o situaţie bugetară destul de precară, autorităţile
locale au apelat la toate mijloacele posibile pentru a găsi anumite căi de rezolvare. Între
alte măsuri urgente, trebuiau luate şi cele de asanare a unor bălţi existente în jurul
oraşului, care constituiau adevărate focare de infecţii. Astfel, la bariera şoselei spre
Poiana Mare, din cauza locului jos, apele adunate din ploi formau în mod frecvent bălţi;
în partea de sud-vest a oraşului, spre bariera Ciupercenii Vechi, ca şi în spatele portului şi
în cele două laturi ale gării, din cauza construirii căii ferate şi a ridicării terasamentului,
ca şi a construirii şoselei spre port, se formaseră gropi mari, în care apele rezultate din
ploi şi din topirea zăpezilor se strângeau an de an, cu toate măsurile luate, “formându-se
locuri mlăştinoase care constituiau cu adevărat un pericol permanent pentru sănătatea
publică”. Pentru desecarea acestora, primăria cerea prefecturii aprobarea de fonduri
necesare executării unui canal de scurgere pe sub şoseaua Ciuperceni şi a două canale
între linia ferată şi oraş, între port şi spatele portului.
Una dintre preocupările principale care a continuat să stea în atenţia organelor
locale în perioada de început a secolului al XX-lea, a fost aceea a creerii unor posibilităţi
materiale care să permită începerea lucrărilor pentru introducerea alimentării cu apă a
oraşului şi a iluminării electrice. Cu toate că era aşezat pe malul Dunării iar în localitate
existau 52 de fântâni, se simţea totuşi o acută lipsă de apă potabilă. De la Dunăre, apa nu
se putea aduce decât cu sacaua, iar fântânile fiind foarte adânci, aceasta se scotea cu mare
greutate. În plus, întrunea toate condiţiile igienice, din punct de vedere al purităţii, numai
apa „de la Baba Lupa şi de la puţul din piaţa de cereale”. Căutând să îmbunătăţească şi să
aplice în practică unele soluţii încă de la sfârşitul secolului trecut, în ianuarie 1904 a
început instalarea de conducte de apă în incinta gării şi în perimetrul magaziilor,
folosindu-se în acest sens izvoarele de la „Ţuţuroaie”, singura sursă pentru alimentarea cu
suficienţă a populaţiei oraşului cu apa necesară, întrunind perfect toate condiţiile igienice.
Un an mai târziu, în decembrie 1905, primăria Calafatului cerea prefecturii aprobare
pentru deschiderea unui credit de 5.000 de lei, necesar „pentru achitarea onorarilor d-lor
ingineri care au elaborat planurile şi devizele relative la alimentarea oraşului cu apă de
stropit şi la introducerea luminii electrice”. În adresa înaintată, se sublinia că acestea sunt
„două importante lucrări, care prezintă pentru populaţie un interes vital, dat fiind răul ce
provine din cauza pulberii pe care populaţiunea este nevoită să o aspire în tot timpul verii,
din lipsa apei pentru stropitul străzilor, fapt care contribuie, în primul rând la întinderea
bolii de tuberculoză, boală care din statisticile cunoscute a bântuit şi bântuie chiar într-o
măsură ce cu drept cuvânt a alarmat chiar organele sanitare superioare”. Lucrările ce
urmau a fi efectuate de inginerii Gogu Constantinescu şi Chr. Modenovici, urmau a se
ridica în final la suma de 300.000 de lei. Ele au tergiversat însă, în 1906 studiile
continuau, dar costul urma să se ridice la 350.000 de lei.
Oraşul a făcut un împrumut de 300.000 de lei la Casa de depuneri şi s-a dispus
începerea lucrărilor cu săpături de-a lungul străzilor şi introducerea de tuburi de fontă
pentru aducerea apei. La 16 februarie 1909, primăria a solicitat din nou prefecturii ca să
intervină la Ministerul de Interne pentru a aproba împrumutul cerut pentru „terminarea
lucrărilor de alimentare cu apă, întrucât timpul este înaintat şi campania pentru lucrări
aproape a se redeschide” După două luni, la 18 aprilie, organele locale au primit avizul
favorabil, respectiv că fusese promulgată legea pentru împrumutul cerut „spre a servi la
terminarea lucrărilor pentru alimentarea oraşului cu apă potabilă de Dunăre”, care urma a
fi filtrată prin pietriş şi nisip, ridicată într-un bazin înalt şi de aici distribuită în localitate.
Zece zile mai târziu, la 28 aprilie 1909, a fost primită şi o adresă a Ministerului de
Interne, prin care se aproba continuarea şi finalizarea lucrărilor de alimentare cu apă a
oraşului, încredinţată inginerului I. Motzoi la preţul de 290.064 lei. În aceste condiţii,
lucrările au putut continua, ele prelungindu-se până la începutul anului 1910. Pornind de
la stadiul aproape final în care acestea se aflau, , la 7 februarie 1910, Ioan Şt. Ciupag,
primarul oraşului, comunica Consiliului comunal că lucrările sunt aproape terminate şi în
curând apa urma a începe să fie distribuită în oraş. În acest sens, Consiliul a trecut la
votarea constituirii unei taxe ce trebuia plătită de consumatori În perioada de început a
secolului, Calafatul pornise pe un făgaş mai promiţător faţă de secolul trecut, eforturile
localnicilor au fost însă curmate brusc de anii primului război mondial şi în special de
perioada ocupaţiei germane care a avut consecinţe dezastruoase.
Asistenţa medicală, problemă deficitară în perioada interbelică
Una dintre problemele nerezolvate în perioada interbelică, a fost aceea a creerii
unor condiţii propice pentru asigurarea unei asistenţe medicale corespunzătoare atât
pentru necesităţile populaţiei oraşului, cât şi pentru cea a localităţilor din jur. Dezinteresul
manifestat în această direcţie, a făcut ca oraşul să rămână pe mai departe cu acelaşi mic şi
neîngrijit spital, asaltat anual de sute şi mii de bolnavi, deservit de un număr foarte
restrâns de cadre medicale, cu aceleaşi greutăţi materiale. Deşi relativ nouă, clădirea
spitalului prezenta deja la începutul secolului multe neajunsuri: se simţea tot mai mult
nevoia construirii unui pavilion de boli contagioase, ca şi a unui local care să servească
pentru consultaţiile gratuite; ferestrele şi uşile pavilioanelor se închideau cu greu, din care
cauză în saloane domnea frigul şi un curent permanent; faţă de numărul mare de bolnavi
era necesară mărirea personalului medical, care nu consta decât dintr-un doctor ( care a
deservit pentru o perioadă de timp şi oraşul ),un subchirurg, doi infirmieri şi o infirmieră,
iar ca personal auxiliar, o bucătăreasă, o spălătoreasă şi un argat. Situaţia precară în care
se afla spitalul, reiese de altfel cu claritate, din chiar memoriul înaintat de medicul
Alexandru Movilescu forurilor superioare de la Bucureşti. Precizând că „acel spital se
găseşte în condiţiuni improprii pentru căutarea bolnavilor”, el arăta că în curtea acestuia
nu se găsea măcar o fântână, din care cauză chiar bolnavii sunt nevoiţi să bea apă stătută,
adusă cu sacaua de la cişmelele din jur. Respectivul medic, recomanda totodată, plantarea
de pomi în incinta spitalului pentru purificarea aerului, ca şi repararea gardului
împrejmuitor „care este cu totul deteriorat”. Cât priveşte localul propriu – zis, el cerea ca
acesta să fie reparat în interior, să se văruiască în exterior, să se refacă acoperişul, să se
completeze lenjeria necesară şi să se schimbe saltelele complet deteriorate, să se monteze
o nouă cadă pentru baie şi să fie reparată cea veche. De menţionat, că până după cel de-al
doilea război mondial, Calafatul nu a dispus de o baie comunală. În timp de iarnă
funcţionau băile militare care aparţineau Regimentului 31 Infanterie, unde, în schimbul
unei taxe, puteau intra şi persoanele civile. Revenind la memoriul medicului Movilescu,
acesta mai recomanda „să se prevadă din partea judeţului o sumă de bani necesară pentru
procurarea de medicamente la bolnavii săraci care se prezintă la consultaţiile gratuite ale
spitalului”.Deşi spitalul era subvenţionat de către comună, iar judeţul mai aloca încă
6.000 de lei anual, cerinţele sale multiple erau cu mult mai mari decât sumele repartizate
serviciului de asistenţă medicală. Asupra cerinţei de „subvenţionare” a medicamentelor,
revenea la 9 aprilie 1905 şi doctorul Dumitru Popescu care, într-un alt memoriu către
prefectura judeţului Dolj, arăta: „la consultaţiile gratuite ale acestui spital se prezintă
bolnavi din comunele care învecinează acest oraş şi chiar din comunele mai îndepărtate
şi, de cele mai multe ori, pleacă neavând cu ce să-şi procure medicamentele prescrise de
noi, fiind foarte săraci, aşa că au făcut un drum fără a fi folosit scopului pentru care au
venit; spitalul neavând un fond pentru consultaţii gratuite ale bolnavilor...am onoare,
domnule prefect, în interesul populaţiei sărace...să binevoiţi a destina o sumă de cel puţin
trei sute de lei pentru a face faţă cererii acestor nenorociţi”. În 1909, de pildă, primăria a
hotărât să aloce 200 de lei „pentru medicamente gratuite săracilor din comună”.
Interesant este faptul că pentru latrina din piaţa Ştirbei Vodă se repartizase suma de 2.900
lei, iar pentru bolnavii săraci doar 200 de lei pe un an întreg.
Situaţia precară a asistenţei medicale a continuat să se menţină în anii următori nu
numai din acest punct de vedere, ci şi din cel al greutăţilor întâmpinate cu întreţinerea
spitalului. După 1905, vom întâlni aceleaşi cereri repetate care apelau la ajutoare băneşti
pentru umplerea numeroaselor goluri: repararea clădirilor spitalului şi reamenajarea unor
anexe ce erau „cu totul degradate”, lipsa „etuvelor pentru dezinfectare”, a rufăriei
„absolut indispensabile”, lipsa unei „mese de operaţii sistematizată”, a dulapurilor pentru
depozitarea rufăriei, a instrumentelor chirurgicale, a unei camere mortuare, a ventilaţiei în
saloane, a unor latrine igienice. Pentru ieşirea din această situaţie s-au încercat şi unele
soluţii „salvatoare”, dar care s-au dovedit până la urmă, ca ducând nu la ameliorarea, ci la
agravarea deficienţelor semnalate. Astfel, la 25 octombrie 1906, faţă de condiţiile grele în
care îşi desfăşura activitatea serviciul medical al oraşului, Consiliul judeţean a hotărât să
se ia „sub administraţia judeţului, spitalul din Calafat”, începând din aprilie 1907, însă
numai cu rezerva “dacă autoritatea comunală consimte de bună voie a acorda din
veniturile sale pentru spital o subvenţie anuală de 9.000 de lei”. Această propunere, pusă
în discuţia consiliului comunal, deşi iniţial acceptată, a fost în cele din urmă respinsă, pe
motivul că era imposibil să se aloce o astfel de sumă. Respingerea acestei propuneri
scotea în mod clar în evidenţă maşinaţiunile prefecturii care, în cazul adoptării acestei
soluţii, ar fi avut posibilitatea să reducă şi mai mult suma de bani alocată din partea ei,
instituţiei de ocrotire a sănătăţii populaţiei oraşului Calafat. Dacă avem în vedere că
spitalul primea ca subvenţii din partea statului şi din bugetul oraşului suma totală de
11.420 de lei, că anual prefectura acoperea din aceştia 6.000 de lei, restul fiind alocat de
către autorităţile locale, reiese că după noua “soluţie”, Calafatul ar fi trebuit să verse
9.000 de lei , iar prefectura să contribuie doar cu aproximativ 2.500 de lei. Iată aşadar, un
exemplu de “ingeniozitate” a autorităţilor în rezolvarea uneia dintre problemele deosebit
de dificile ale societăţii româneşti din perioada de după 1900. În aceste condiţii grele, este
totuşi lăudabilă activitatea intensă desfăşurată de medici ca: I. Marinescu Botulea (1900 –
1901, 1905), Alexandru Movilescu (1901 – 1905), Dumitru Popescu (1905 – 1909),
Constantin Ciocâlteu (după 1909) şi de subchirurgi ca Niţu Goruţu, Gogu Nicolici, Fane
Sotirescu, Iacob Ionescu, Dumitru Călinescu şi Grigore Căzănescu. Merită să menţionăm
că în 1904, a fost numit ca medic al oraşului, dr. Dumitru Iureş, care a funcţionat pe acest
post până în anul 1937, un medic deosebit de apreciat în Calafat. Datorită dăruirii de care
au dat dovadă în munca lor nobilă, nesprijiniţi decât de sentimentul datoriei faţă de
semenii lor, „fără a lua bani de la bolnavi”, numai în primii ani ai secolului XX au fost
trataţi în spital 5.236 de pacienţi, din care 5.114 s-au însănătoşit, acordându-se în aceiaşi
perioadă, 26.985 de consultaţii gratuite.
Pentru exemplificare, iată câteva situaţii, defalcate pe ani, privind asistenţa
medicală asigurată prin intermediul spitalului: în intervalul 15 august 1902 – 15 august
1903, au fost internaţi în spital 629 de bolnavi, dintre care 300 din oraş şi 329 din
comunele judeţului, totalizând 4.641 de zile. Dintre aceştia, 368 au fost bărbaţi, 170
femei, 54 băieţi şi 37 fete. Din totalul de internaţi, 375 s-au vindecat, 118 s-au ameliorat,
116 au rămas nevindecaţi, iar 20 au decedat. Tot în acest interval au fost date 3.000 de
consultaţii gratuite: 1.943 la populaţia din oraş şi 1051 la cea din alte comune. În
perioada 1 septembrie 1907 – 31 august 1908, au fost internaţi în spital 346 de bolnavi
(212 bărbaţi şi 134 femei), totalizând 2.994 zile de tratament. Dintre aceştia, au ieşit 284
vindecaţi, 42 amelioraţi, 13 nevindecaţi, iar 7 au decedat. S-au acordat consultaţii gratuite
la 948 de persoane. Între 1 septembrie 1908 – 1 septembrie 1909, au fost internaţi 588 de
bolnavi, totalizând 4.779 de zile spitalizare. Dintre aceştia, 481 s-au vindecat, 57 s-au
ameliorat, 30 au murit, iar 20 au rămas mai departe internaţi. Au fost acordate 1.245 de
consultaţii gratuite. În 1908, spitalul dispunea de 24 de paturi, iar în 1915 de 25 de paturi.
Acelaşi număr de paturi va continua să rămână şi după primul război mondial.
Insuficienta asistenţă medicală faţă de nevoile populaţiei, lipsa cadrelor de
specialiate în comparaţie cu cerinţele, a medicamentelor necesare, condiţiile grele de
viaţă pe care le resimţeau marea majoritate a populaţiei, au făcut ca oraşul să fie bântuit
de epidemii care, nu de puţine ori, au făcut numeroase victime omeneşti. Statisticile
timpului ne arată că în perioada 1900 – 1910, din cauza unor boli contagioase au fost
înregistrate 44 de decese de scarlatină, 9 de difterie, precum şi zeci de cazuri de decese de
pe urma altor boli, ca febra tifoidă, rujeola, tuse convulsivă, anghină, paludism, infecţii
gastro-intestinale, icter, debilitate congenitală. Alături de aceste boli, oraşul şi
împrejurimile au fost bântuite de grave epidemii de gripă, din care cauză primăria cerea
de urgenţă ca, pe lângă ajutorul sanitar, să se mai aprobe angajarea a încă unui subchirurg
„pentru a putea executa operativ măsurile sanitare prescrise de medic”. Foarte frecvente
erau şi cazurile de pelagră, tenie, febră catarală, uremie. Documentele de epocă ne
consemnează la începutul secolului, 101 bolnavi de paludism, 28 de pelagră, 110 de
scarlatină, 123 de tuse convulsivă, 265 de rujeolă. Între anii 1913 – 1922, au fost depistaţi
302 bolnavi de conjunctivită granuloasă.
O situaţie deosebită s-a creat pentru Calafat în anul 1913 când, în condiţiile
războaielor balcanice şi ale reîntoarcerii armatei române la nord de Dunăre, oraşul, ca şi
alte localităţi din ţară, a fost cuprins de o puternică epidemie de holeră, soldată cu 57 de
cazuri de îmbolnăvire, dintre care 36 de decese. Situaţia a rămas alarmantă şi în anul
următor, deoarece, la 10 iunie, autorităţile nedispunând de bani pentru combaterea
holerei, solicitau alarmate prefecturii, alocarea de noi fonduri. În aceleaşi condiţii vitrege
s-a aflat Calafatul şi în perioada ocupaţiei trupelor germane din 1916 – 1918 când, între
alte boli, a bântuit cu furie tifosul exantematic. Numai în 1917 de pildă, documentele
semnalează 98 de cazuri de tifos exantematic, 70 de scarlatină, 15 de difterie, 341 de
malarie, 9 de turbare, ca şi câteva cazuri de lepră. Însă cea mai răspândită şi permanentă
boală contagioasă care, în perioada de până la finele celui de-al doilea război mondial a
secerat sute de vieţi omeneşti dintre locuitorii oraşului, a fost tuberculoza. Pentru
exemplificare, dăm câteva date concludente care vin să reliefeze ce a însemnat flagelul
tuberculozei pentru locuitorii acestei mici localităţi şi din cauza căreia au dispărut, nu de
puţine ori, familii întregi. Între 1900 – 1905, de pildă, au murit din cauza acestei boli 78
de persoane, dintre care, dată fiind lipsa de posibilităţi materiale, foarte puţine au fost
spitalizate. În intervalul 1921 – 1922, au decedat tot din aceleaşi motive, 48 de persoane,
cea mai mare parte fiind în floarea tinereţii. Din cauză că această boală cumplită cunoştea
o continuă extindere, în deceniile trei şi patru ale secolului al XX-lea, Calafatul ajunsese
a fi unul din cele 33 de oraşe ale României în care tuberculoza atingea 41,8% din totalul
de decese. Situaţia era cu atât mai alarmantă, cu cât în condiţiile perioadei interbelice, la
Calafat continua să funcţioneze un singur medic în cadrul spitalului şi un medic în cadrul
circumscripţiei sanitare. Trebuie însă precizat că acestuia din urmă, îi reveneau în grijă
13.000 de locuitori, el trebuind să asigure asistenţă atât populaţiei oraşului, cât şi celei din
comunele apropiate. Şi acestea, când fondurile alocate serviciului sanitar erau derizorii în
comparaţie cu necesităţile. În 1933 de exemplu, la o populaţie de 7.825 de locuitori cât
avea Calafatul şi la un buget de 4.983.370 de lei, resortului medical îi reveneau abia
98.590 de lei, adică mai puţin de 2%, ceea ce reprezenta cam 12 lei de persoană, sumă
infimă cu care practic, nu se putea asigura decât o asistenţă sanitară iluzorie.
Aceleaşi greutăţi au continuat să persiste şi în ceea ce priveşte înzestrarea
materială a serviciului medical. În acest sens menţionăm că, între anii 1930 – 1944,
singurele realizări au constat din construirea, în 1934, a unui dispensar şi din anumite
îmbunătăţiri aduse localului spitalului în 1940. Luate în ansamblu, serviciile depinzând
de sistemul de asistenţă medicală se compuneau dintr-un spital şi un dispensar, un
serviciu sanitar al oraşului şi o filială a Societăţii de Cruce Roşie.
De pe urma lipsei de posibilităţi materiale, ca şi a nepăsării guvernanţilor faţă de
acest domeniu important al vieţii sociale, au avut uneori de suportat nu numai miile de
pacienţi , ci şi personalul medical care era însărcinat să le asigure asistenţa respectivă.
Astfel, la 30 ianuarie 1935, doctorul spitalului din Calafat reclama prefectului de Dolj că
salariaţii ce deserveau această instituţie, deşi depuseseră toate eforturile pentru a se achita
în bune condiţiuni de sarcinile ce le reveniseră, nu primiseră lefurile încă din octombrie
1934, lucru care făcea ca ei şi familiile lor să se zbată în cele mai mari lipsuri pecuniare:
„Sunt patru luni – arăta acesta – de când personalul suferă fără a primi leafă, mai ales
acum în toiul iernii”. Mai mult încă, pătându-şi demnitatea de lucrători în domeniul
medical, cum a fost cazul doctorului Nicolae Vasilescu, s-au dedat la o serie de fraude în
detrimentul avutului public, însuşindu-şi din averea spitalului, şi aşa redusă la maximum.
În septembrie 1933 de exemplu, acesta era demascat că “sustrăsese pentru folosinţa
personală un vagon şi jumătate de lemne, oprea personalului din sporurile de salariu,
folosea la domiciliul său salariaţi pentru diverse servicii, îşi însuşise lemnele rezultate din
tăierea salcâmilor ce împrejmuiau spitalul, îşi construise sobe de teracotă cu fondurile
instituţiei, redusese raţiile alocate bolnavilor, diferenţa de bani intrând în buzunarul său".
Cele înfăţişate mai sus, constituie doar câteva exemple crude dar reale, ale unei
situaţii deosebit de grele în care s-a aflat serviciul sanitar în perioada de până la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial şi care au adus atâtea suferinţe populaţiei Calafatului.
Activitatea medical–sanitară după cel de-al doilea război mondial şi în
zilele noastre
Pe linia preocupărilor edilitar – gospodăreşti şi a celor de creare a unor condiţii
igienico – sanitare superioare pentru calafeteni, într-un raport al primăriei oraşului
Calafat din 13 octombrie 1946, adresat prefecturii judeţului Dolj, se propunea ca în
vederea asigurării oraşului cu apă potabilă, staţia de filtrare să fie mutată pe un teren cu
mai multă stabilitate, deoarece locul pe care era amplasată era supus unor permanente
deplasări, din cauza izvoarelor subterane. Se mai propunea construirea unei băi
comunale, vechi deziderat al locuitorilor, canalizarea oraşului, pavarea acestuia şi alte
măsuri edilitar-gospodăreşti şi de igienă care nu s-au realizat în totalitatea lor mulţi ani de
la acea iniţiativă.
Una din problemele esenţiale ce trebuia rezolvată, a constituit-o asigurarea cu apă
a oraşului. Reţeaua existentă încă de la începutul secolului şi recondiţionată în anii 1949
şi 1959, avea un debit de apă de 600 m3 pe zi, ceea ce era cu totul insuficient. Ca o
consecinţă a cerinţelor mereu crescânde atât de apă potabilă, cât şi de apă necesară
unităţilor industriale în dezvoltare, în anii care au urmat, s-au recondiţionat filtrele şi
reţeaua de distribuţie, s-au forat un număr de zece puţuri care au asigurat un debit de
1.000 m3 de apă în 24 de ore, pe lângă sursa principală care o constituia apa din Dunăre,
cu o capacitate de 1.200 m3. Pentru asigurarea alimentării oraşului cu apă în mod
permanent şi la presiune normală, a fost construit un castel aerian cu o capacitate de
3.000 m3 în 24 de ore şi o staţie de alimentare modernă care facilitează distribuirea
optimă a apei pentru consumatori. Toate acestea au făcut ca în mod practic, problema
asigurării cu apă a oraşului Calafat să fie rezolvată. În momentul de faţă, ca urmare a
preocupărilor primăriei şi ale Consiliului local, s-a modernizat reţeaua de apă potabilă a
oraşului, în foarte scurt timp urmând ca absolut toate străzile din Calafat să fie canalizate
menajer. Pe principalele străzi cu orientare est – vest, este în stadiu final de execuţie,
realizarea canalizării pluviale. Dacă adăugăm la acestea şi proxima intrare în funcţiune a
unei staţii de epurare realizată după cele mai noi exigenţe ale Uniunii Europene, avem
imaginea îndeplinirii în Calafat a unui program care asigură condiţii igienico – sanitare
dintre cele mai bune, alături de condiţii superioare de confort şi civilizaţie pentru
locuitorii săi şi de oportunităţi de afaceri pentru investitori autohtoni şi străini.
Domeniul sănătăţii s-a constituit într-un segment social de cea mai mare
dimensiune, şi acest lucru ca o consecinţă a creşterii numerice a populaţiei oraşului şi a
înrăutăţirii condiţiilor de muncă şi de viaţă, fapt ce a determinat creşterea morbidităţii şi
înmulţirea numerică a bolnavilor. Tocmai această realitate a obligat conducerea locală să
acţioneze pentru asigurarea unor condiţii mai bune asistenţei medicale din oraş. Ca
urmare, în primii ani scurşi după război, s-au făcut o serie de amenajări şi dotări sumare
în zona Calafat şi în cea adiacentă. Cum era şi firesc, spitalul orăşenesc a devenit
instituţia titulară a organizării asistenţei sanitare în localitate şi în teritoriul arondat
(Cetate, Maglavit, Moţăţei, Desa, Ciupercenii Noi, Seaca de Câmp, Piscu Vechi şi Poiana
Mare).
Un moment de referinţă pe calea optimizării asistenţei medicale în oraş, l-a
constituit darea în folosinţă a noului local al spitalului şi al dispensarului policlinic în
iulie 1987, fapt ce a dus implicit la sporirea numărului de paturi care au ajuns la 400 şi la
înfiinţarea unor noi secţii medicale, concomitent cu sporul calitativ al activităţii în
ansamblu. La înfiinţarea sa, spitalul orăşenesc avea o structură complexă formată din opt
secţii şi compartimente medicale (secţiile interne, obstetrică şi ginecologie, chirurgie,
pediatrie şi compartimentele neurologie, dermatologie, fizioterapie şi oftalmologie), trei
săli de operaţie dotate cu aparatura şi instrumentarul medical necesar, două săli de
naştere, un laborator de analize medicale, un dispensar policlinic ce dispunea de 11
cabinete de consultaţii, un compartiment de urgenţă şi o staţie de salvare.
Fostul sediu administrativ, actualmente Punctul de Ambulanţă Calafat
Cadre medicale de o mare probitate profesională şi înaltă ţinută morală, s-au
impus în conştiinţa colectivităţii, rămânând ca figuri de seamă în memoria celor care i-au
cunoscut de-a lungul vremii, indiferent că le-au fost sau nu, pacienţi: medicii chirurgi
Constantin Crinteanu şi Constantin Drăghici, ultimul, director al spitalui o mare perioadă
de timp; medicii generalişti Eracle Popescu şi Constantin Gorgos, acesta din urmă
devenit un renumit psihiatru; medicii internişti Traian Boţoi şi Gheorghe Stănescu;
medicii ginecologi Petrică Miştoi, Leonard Bălan şi Dorel Dinulescu; medicii ftiziologi
Adrian Eliescu şi Nicolae Floricel; medicul neurolog Florian Marinescu; pediatrii Dan
Viorel şi Elena Diaconeasa; medicul ORL-ist Gheorghe Duşmănescu şi cel oftalmolg
Monica Catană; stomatologii Ioan Dina, Mircea Săftoiu, Viorel Topală, Viorel şi Lucica
Popescu. Lista ar putea continua, ne-am rezumat însă numai la numele câtorva dispăruţi
dintre noi, ori retraşi din activitate, sau plecaţi din Calafat.
În momentul de faţă ( anul 2005 ), Spitalul Municipal din Calafat are 285 de
paturi, fiind organizat în cinci secţii (medicină internă, chirurgie, obstetrică – ginecologie,
pediatrie) şi patru compartimente (anestezie-terapie intensivă, fizioterapie, neurologie şi
neonatologie).Sunt arondate spitalului din Calafat, Centrul de Sănătate din comuna
Pleniţa şi Secţia exterioară T.B.C. din Poiana Mare. În spitalul municipal sunt angajaţi
367 de salariaţi, dintre care 40 de medici (34 în spital şi 6 în ambulatoriul de specialitate),
170 de asistenţi medicali (153 în spital şi 17 în ambulatoriul de specialitate), 30 de
persoane cu atribuţiuni administrative şi 46 de muncitori. Să precizăm că la exercitarea
atribuţiunilor de asistenţă medical-sanitară în Calafat, îşi aduc aportul şi un număr de 10
cabinete individuale deservite de medici de familie şi asistenţi medicali. Spitalului
municipal Calafat îi sunt arondate următoarele comune: Ciupercenii Noi, Desa, Poiana
Mare, Piscu Vechi, Seaca de Camp, Maglavit, Cetate, Moţăţei .
Activitatea de asistenţă medical-sanitară în Calafat, s-a ridicat evident în ultimii
ani, la cote superioare de profesionalism, dispunând nu numai de cadre suficiente
numeric şi bine pregătite, dar şi de o dotare cu aparatură medical-sanitară performantă.
Rămân în continuare de soluţionat probleme generale pentru întreaga societate
românească, generate de lipsa de medicamente şi de insuficientele alocaţii bugetare
pentru domeniul sănătăţii.