Oraşul Calafat, aşezat pe malul Dunării, străjuind extremitatea sudică a Mitropoliei Olteniei, găzduieşte de secole o viaţă liturgică intensă, centrată în jurul a trei locaşuri de închinare cu bogată tradiţie istorică. Primul dintre ele, despre care vom vorbi astăzi, este închinat Sfântului Ierarh Nicolae şi se impune prin armonia arhitecturală de proporţii impresionante.

Biserica „Sfântul Nicolae” din municipiul Calafat a fost construită în perioada 1730-1740. Parohia în care se încadra a împărtăşit multă vreme denumirea „Mahalaua din deal”. În vechime, din cauza permanentului pericol otoman de peste Dunăre, biserica a funcţionat la început într-un bordei. I s-au construit mai apoi, dar tot în pământ, pereţi de zid. În toamna anului 1830, i-a găzduit la o Sfântă Liturghie pe principele sârbilor, Miloş Obrenovici, şi pe Alexandru Ghica, domnul Ţării Româneşti. Mulţumirea euharistică adusă împreună lui Dumnezeu se datora încheierii unei convenţii la Poiana Mare, domeniul principelui sârb, cunoscută în istorie drept „Convenţia sării de la Poiana Mare”. Se certificase astfel cel dintâi contract comercial scris al Munteniei.

Ridicat deasupra pământului

Sfântul locaş s-a ridicat dea­supra pământului în 1853, când s-a şi acoperit cu olane. În perioada războiului Crimeii, lucrările de reconstrucţie au fost întrerupte. Reluate apoi, ele s-au terminat în anul 1856. În perioada 1860-1861, prin grija unui comitet condus de preotul Matei Dobriceanu, avându-i alături pe Vâlcea Jivcov şi Mihail Atanasiu, construcţia a fost prelungită şi înălţată. Cinci ani mai târziu, din iniţiativa preotului paroh Petru Calafeteanu şi a epitropilor D. Nicolescu şi S. Mladenovici, beneficiindu-se şi de sprijinul autorităţilor locale şi al obştii, bisericii i s-a făcut o cupolă, i s-a schimbat catapeteasma şi a fost din nou zugrăvită. Către sfârşitul secolului, biserica era deservită de un preot paroh, doi preoţi supranumerari, trei cântăreţi şi doi paracliseri. În acest statut, a fost cinstită de mai multe ori de prezenţa domnitorului Carol I. Regele a trecut pe aici la începutul Războiului de Independenţă, cartierul general al Armatei Române aflându-se la Poiana Mare, în pavilionul Obrenovici.

„Biserica Independenţei”

În anul 1905, parohul Bisericii „Sfântul Nicolae”, preotul Petru Calafeteanu, a pornit o vajnică luptă pentru ca „oraşul Independenţei” să aibă o catedrală demnă de rolul pe care îl avusese în istoria ţării. În acel an, sub primariatul lui I. S. Drăgulescu, se mutase piaţa de cherestea din faţa vechii biserici, dărâ­mân­du-se şi câteva construcţii mărunte; s-a mărit astfel spaţiul din jur, contopit cu cel al Grădinii publice. În 1906, când primar al Calafatului era Ion Ciupag, se dărâmă chiar sfântul locaş. Pe vatra vechii biserici, la 20 martie 1906, a început construcţia monumentalei clădiri actuale, după planurile arhitectului Kafauniski, lucrările fiind conduse de arhitectul C. Anghelescu din comuna Pleniţa. Biserica a fost proiectată în formă de cruce, având o turlă cu calota semisferică, pronaos şi două turle mai mici înfundate în faţă, cu o absidă principală şi două laterale în calote, pronaosul cu calota semisferică incluzând cafasul. Pridvorul a fost conceput deschis, sprijinit pe patru coloane care se află la capătul unei scări monumentale. Pictura figurală şi ornamentaţia de susţinere a cupolei au fost executate în culori de ulei de către pictorul Covaci. În cea mai mare parte, suprafaţa picturii este acoperită cu motive ornamentale străine stilului nostru tradiţional, în emulsie de tempera cu ulei. Catapeteasma este din tei sculptat, iar cele 49 de icoane sunt pirogravate şi uşor colorate în ulei. Biserica a fost terminată în anul 1910, când a fost sfinţită şi dată în folosinţă în timpul Episcopului D. D. Ghenadie.
Pentru extinderea ei a fost nevoie ca o serie de imobile din jur să fie demolate, urmând ca pe locul viran rămas în perimetrul bisericii să fie lărgită Grădina publică. Cu prilejul săpăturilor făcute pentru reconstrucţie, s-au găsit multe cruci de morminte, probabil rămase de la vechiul cimitir care se afla lângă sfântul locaş.

Ajutată de boierii şi filantropii calafeteni

Ridicarea bisericii s-a făcut în întregime cu mijloace particulare, în vederea strângerii fondurilor constituindu-se un comitet de cetăţeni avându-l preşedinte pe Ilariu Marian, ginerele lui Ioniţă Marincu (în două rânduri primar al Calafatului: 1891-1894 şi 1898-1901). A strâns în jurul său şase dintre marii şi avuţii moşieri ai Calafatului, care au hotărât să contribuie fiecare cu venitul pe un an al unei moşii. Ilariu Marian, Ştefan Marincu, Dumitru Arssenie şi Sima Năiculescu au dat câte 10.000 de lei, Vasile Mirica şi I. S. Drăgulescu, câte 5.000 de lei. Au contribuit cu aceeaşi sumă Mari Faranga, moştenitoarea altui mare filantrop – Gheorghe Giuroglu, căruia oraşul îi datora spitalul cu 28 de paturi, precum şi Banca Calafatului, al cărei preşedinte era Ştefan Marincu, iar vicepreşedinte Dumitru Arssenie. De asemenea, toţi locuitorii oraşului şi-au dat obolul la ridicarea catedralei, fie muncind cu braţele, fie după puteri, contribuind în bani.

Integrată firesc în perimetrul Grădinii publice, rămasă neîmprejmuită din cauza demolărilor făcute pentru a se crea spaţiu de construcţie bisericii, aceasta a necesitat să fie protejată cu un gard. La 25 martie 1907, în şedinţa extraordinară a Consiliului local, s-a aprobat suma de 1.037 de lei propusă de primar, pe baza devizului elaborat de inginerul arhitect al oraşului, necesară împrejmuirii parcului. În anul 1908 şi mai apoi în 1913, regele Carol I, inspectând Regimentul 31 Dorobanţi, a vizitat, aşa cum avea obiceiul, monumentul istoric ridicat pe locul bateriei Carol şi a luat parte de fiecare dată la Te Deum-ul săvârşit în onoarea sa în noua şi măreaţa Catedrală a Independenţei, „Sfântul Nicolae”. Chipul său, ca şi cel al primului-ministru al ţării, D. A. Sturdza, se află zugrăvit pe zidul ctitorilor, deasupra intrării principale în biserică.

Vrednici slujitori la Altarul Bisericii „Sfântul Nicolae”

De-a lungul timpului, au slujit cu devotament această frumoasă catedrală preoţi ca: Marin Petrescu, Petre Calafeteanu, Ştefan Ionescu, Dumitru Rudăreanu, Florea Pretorian, Antonie Căliman, Vartolomeu Gavrilescu, Vasile Marinaş, Gheorghe Guţulescu. Astăzi, la Sfântul Altar slujeşte ca preot paroh Adrian Micu. Prin truda acestora, biserica a trecut peste vicisitudinile timpului, care şi-a pus totuşi amprenta pe trupul bisericii, a cărei pictură s-a deteriorat, fiind necesare refacerea şi restaurarea ei, spre a o aduce în acea stare iniţială de profundă încântare estetică şi emoţională. Prin măiestria pictorului restaurator Mircea Constantinescu, în perioada 1988-1992, când preot paroh al bisericii a fost Vartolomeu Gavrilescu, s-a săvârşit această lucrare de înaltă artă. O nouă şi minunată haină i s-a dat apoi bisericii, prin restaurarea exterioară executată în timpul preotului paroh Gheorghe Guţulescu, în perioada 2004-2005, cu fonduri alocate din bugetul local al oraşului, completate şi prin contribuţii voluntare ale cetăţenilor din parohie.

Loc de închinare şi reculegere, Biserica „Sfântul Nicolae”, prin maiestuozitatea şi grandoarea sa arhitecturală, este una din podoabele de preţ ale Calafatului, un obiectiv turistic admirat de toţi cei care trec prin localitatea noastră.

Facebook Comments