Se împlinesc astăzi 142 de ani de la 9 mai 1877, când Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe al ţării, proclama independenţa României. A doua zi, actul căpăta putere de lege prin semnarea lui de către Principele Carol I. După cum se ştie, în aprilie 1877 a izbucnit războiul între ruşi şi otomani. Ca urmare a intrării trupelor ruseşti pe teritoriul României, artileria turcă a bombardat localităţile româneşti de la Dunăre. Pe 26 aprilie, artileria română a ripostat şi a bombardat Vidinul şi Turtucaia. Adresându-se la 14 aprilie 1877 corpurilor legiuitoare, convocate în sesiune extraordinară, Principele Carol I aprecia: „Războiul a izbucnit. Stăruinţele noastre pe lângă Înalta Poartă şi puterile garante, ca neutralitatea noastră, pentru a cărei menţinere, în decurs de un an, am făcut atâtea sacrificii, au rămas fără succes”. În aceste condiţii România „nu mai putea să conteze decât pe sine” şi la nevoie să recurgă la „braţul fiilor ei”. Principele cerea parlamentarilor să analizeze această situaţie şi să stabilească „linia de urmare a Guvernului” pentru a putea face faţă greutăţilor războiului, pentru a apăra drepturile şi interesele României. Pe 25 aprilie 1877 Carol I constata că raporturile cu Turcia s-au degradat, iar patru zile mai târziu, Adunarea Deputaţilor adopta o moţiune, votată aproape în unanimitate, doar cu două abţineri, deschizându-se calea proclamării independenţei de stat a României. La 11 aprilie 1877 armatele ruse trecuseră frontiera României, iar la 12 aprilie Rusia a declarat război Turciei. Forţele armate ale României numărau pe atunci circa 100.000 militari, dispuşi în Sudul ţării, pentru a putea preveni orice incursiune turcească peste Dunăre. Bombardate au fost localităţile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia, Giurgiu. La 29 aprilie Adunarea Deputaţilor a declarat stare de război între România şi Poarta Otomană, iar o zi mai târziu Senatul a făcut acelaşi lucru. Ambele camere au cerut ruperea legăturilor de dependeţă faţă de Imperiul Otoman. Un armistiţiu cu Turcia s-a încheiat la 19 ianuarie 1878. Apoi, prin pacea de la San Stefano din 3 martie – s-a pus capăt formal războiului dintre Rusia şi Imperiul Otoman –, România, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Sudul Basarabiei a fost retrocedat Rusiei, în schimbul Dobrogei şi Deltei Dunării, compensaţie care nu a putut să aline sentimentul de trădare al românilor din partea Rusiei. Congresul de la Berlin din 1878, reunind marile puteri, a confirmat actul săvârşit de România la 9 mai 1877. Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia au recunoscut independenţa României în toamna anului 1878, Italia a făcut-o un an mai târziu, iar Germania, Franţa şi Anglia abia în 1880. De reţinut: independenţa României nu a fost obţinută prin bunăvoinţa puterilor europene, ci prin lupta eroică şi jertfele de sânge ale ostaşilor români, prin contribuţia maselor populare care au sprijinit şi au dus greul războiului. Eroismul dorobanţilor, „curcanilor” cum li se spunea în 1877, a fost descris în documentele vremii, precum şi în scrieri nemuritoare. Chiar în ziua de 9 mai 1877, ca o expresie a suveranităţii statului român, Parlamentul a votat instituirea Ordinului „Steaua României” cu care urmau să fie decoraţi militarii şi civilii ce se distingeau în serviciul ţării.