Home / Monden / Palatul Marincu din Calafat, trista poveste a unei mari familii

Palatul Marincu din Calafat, trista poveste a unei mari familii

Istoria Palatului Marincu din Calafat, adevărată bijuterie arhitectonică de la începutul secolului XX, care găzduiește astăzi Muzeul de Artă și Etnografie din localitate, este povestea tristă a unei mari și puternice familii din sudul țării, poveste pe care descendenții o spun cu emoție.

Clădirea a fost ridicată între anii 1905-1907 de către Ștefan Marincu, primar al Calafatului în perioada 1911-1914, care provenea dintr-o familie înstărită care a dat multe valori. Palatul a fost ridicat în memoria fiicei sale, Marioara, care la numai 13 ani a murit de TBC, după ce și prima fiică — Olga, murise la doar un anișor de meningită TBC.

A fost construit în stilul eclectic al vremii, neoclasicism francez, cu accente de baroc și rococo, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, cel care a realizat și Palatul Regal, Palatul Cotroceni, Palatul ‘Jean Mihail’ din Craiova, clădirea Casei de Economii și Consemnațiuni București, iar cel care a supravegheat lucrările a fost arhitectul Constantin Rogalski. Și dacă suferința și boala nu l-au ocolit pe ctitor și pe familia acestuia, nici evenimentele nefaste ale istoriei nu au trecut fără să lase urme adânci la palat.

‘Ștefan Marincu a privit deseori de pe dealul Calafatului șuvoaiele Dunării ocolindu-l, arcuindu-se în jurul lui cu grația unui gât de lebădă. Inspirat, și-a plămădit palatul asemeni maiestuoasei păsări spre nemoartea numelui său. Neamul Marincu se trage din Stăncună Țenovici, vlah trăitor la Novo-Selo pe Timoc și o Marie din Poiana Mare. Haiduc, în ceata răzvrătiților lui Miloș Obrenovici, a pierit la Negotin în luptă cu turcii. Maria și feciorul ei Marinco, datorită persecuțiilor turcești, au trecut Dunărea și s-au împământenit în satul ei de baștină, după răscoala lui Tudor Vladimirescu. Marinco, cel care printr-o nefericită întâmplare avea sânge sârbesc în vine, negustor priceput, a devenit omul de încredere al curții lui Miloș Obrenovici (…) Ștefan Marincu a văzut lumina zilei în Poiana-Mare la 28 ianuarie 1858. Părinții săi, ca întregul neam, se aflau în plină propășire. Toți trecuseră de la negustoria mică (lână cănurită vândută la Sibiu, produse alimentare și gospodărești), la negustoria mare, vânzând mii de porci la Budapesta și Viena. Câștigul l-au întrebuințat ca să ia pământuri în arendă. Mergându-le bine, și-au cumpărat multe dintre aceste moșii. Ioniță, tatăl său, cel mai avut dintre toți, a luat de la moștenitorii voievodului Miloș Obrenovici domeniul Poiana-Desa, adăugându-i și o fâșie de pământ din Tunari. Ambițios, și-a trimis feciorii la studii în străinătate.

Ștefan Marincu a făcut Liceul Comercial la Brașov, pe atunci în Austro-Ungaria și Academia de Înalte Științe Economice la Viena. Revenit la Poiana-Mare s-a căsătorit în 1884 cu Maria Mirica, o frumoasă brunetă cu ochii verzi de 17 ani, care făcuse pensionul la călugărițe în Craiova și pe care tatăl său, arendaș, proprietar apoi de moșii și clădiri în Calafat, a înzestrat-o cu dărnicie’, ne-a povestit scriitoarea Florentza Georgetta Marincu, descendentă a familiei și aflată azi la venerabila vârstă de 89 de ani.

Ștefan Marincu a fost un bun finanțist — contribuit la sporirea averii neamului, a înființat ‘Banca Calafatului’ (1901), s-a ocupat de negustorii și mari arendășii, a ajuns membru în Camera de Comerț din Craiova și primar al Calafatului (1911-1914), dar și un bărbat cult, cu sensibilitate de poet și inimă de artist, căruia îi plăceau călătoriile în Europa unde mergea în fiecare an. Iar acest lucru l-a dovedit și prin construcțiilor pe care le-a lăsat posterității — Palatul (1905-1907) și cavoul familiei (1903), atât prin stilul arhitectonic, cât și prin decorația lor.

‘Ca orice mare ctitorie, palatul, a cărei piatră de temelie a pus-o în 1904, a izvorât din dragoste și durere. Tată nefericit, a zidit în el amintirea celei de a doua fiice, mândria și risipita sa nădejde de viitor, Marioara. Cea dintâi, Olga, trecuse fulgerător prin viață murind la un an de meningită TBC. Marioara Marincu s-a născut la 6 martie 1887 la Calafat și a trăit numai 13 ani. A fost un copil frumos, inteligent, precoce, foarte dotat pentru muzică. La 4 ani a început a lua lecții de pian. I s-au adus profesori din străinătate. Mai târziu, părându-le firavă părinților, și-a petrecut iernile în Italia și sudul Franței. A stat îndelung și la Viena. Peste tot a studiat cu cei mai mari pianiști ai vremii. I se prevedea un viitor strălucit, dar soarta a hotărât altfel. La 7 august 1900 s-a stins la Glion, cantonul Wad din Elveția, într-un sanatoriu de tuberculoși. Tuberculoza, mai ales pulmonară, era boala epocii în Calafat și în satele învecinate, fiind cauzată de nisipul fin al dunelor înconjurătoare. Împrăștiat de vânturile aproape permanente, umplea văzduhul, împâslind plămânii oamenilor. A făcut nenumărate victime și în neamul Marincu’, povestește Florentza Georgetta Marincu.

Descrierea palatului, care are aproape 50 de încăperi și o suprafață de 8.333 m.p. pe trei niveluri și a costat în acei ani un milion în monede de aur, ne-a făcut-o Alexandru Pârvan, directorul Muzeului de Artă. Construcția principală, subsol, parter, hoch-parter, etaj și turla, însuma 48 de încăperi cu diferite destinații. De locuit efectiv au fost 11 camere la hoch-parter dând toate în marele hol, 4 la etaj, 6 la subsol. I s-a instalat lumină electrică, calorifer, ascensor pentru transportul mâncării de la bucătăria din subsol la sufrageria din hoch-parter, apă curentă. Acoperișul în părțile laterale ale clădirii a fost tivit de un îngust grilaj dantelat. Protuberanța cupolei centrale, de pe care țâșnește o fleșă lucitoare, micile cupole care acoperă cele două bovindouri rotunde din colțuri, ca și cea a turlei, au fost acoperite cu lamele de ardezie argintie. Efectul ansamblului — fleșe, grilaj, acoperișuri sclipind argintos în soare, era deosebit. Pe marginile înclinate ale acoperișului stăteau în trecut ca și astăzi ochii de geam ale lucarnelor rotunde. Dreptunghiulare la marea cupolă și bovindouri, li s-au pus coronamente bogat lucrate. Fațada palatului încadrată pe atunci între argintiul acoperișului și latul brâu al hoch parterului, tot placat cu șuvițe de piatră cenușie, era și este de un alb pur. O deschide spre în afară, după modelul francez, mulțime de ferestre și uși-ferestre cu encadramente frumoase. Grilajele de fier forjat de la balcoane și terase o îmbrățișează cu horbota lor întunecată. De altfel, orice element al fațadei a fost prilejul unei decorări cu stâlpișori, cornișe, brâuri, cartușe, coloane aparente, stucaturi, toate uvrajate cu migală și gust.

Clădirile anexe au fost: casa portarului cu 3 camere și casa din latura dreaptă a curții, cu etaj. Jos erau grajdurile și garaje, sus opt camere de locuit pentru personal. Alăturate în curte erau cotețele și ghețăria; mai era și sera construită din fier și geamuri, în funcțiune și astăzi. Ea se află în grădina din spatele palatului care avea nu numai flori, ci și arbori fructiferi. În seră erau pomi exotici: lămâi, chitri, portocali, multe soiuri de palmieri.

Decorațiunile exterioare și interioare s-au datorat inginerului constructor italian Pietro Adotti. El a venit cu echipa sa de cioplitori, stucatori, zugravi, feronieri, tâmplari, ebeniști. Au lucrat trei ani la palat. Plăcându-i tihna orașului și perspectiva unor lucrări numeroase, Adotti s-a stabilit în Calafat, măritându-și fata cu preotul Regimentului 31 Infanterie, Inochentie Ștefănescu. De asemenea, au rămas în Calafat pietrarii italieni Traunnero și Georgetti. Arhitecții au așezat de o parte și de alta, la baza coloanelor albe cu capiteluri corintice care străjuiesc intrarea în palat, doi lei maiestuoși, ciopliți în piatră. Au împodobit și frontonul din fața cupolei centrale cu două grupuri statuare.

Marmura a fost adusă din Italia, albă ca neaua, cu diferite irizări în carnea ei, un bois de rose, verde, roșu sângeriu, crem. Dincolo de masivele uși de fier forjat apăreau geamurile de cristal cu monograma proprietarilor filigranată în coronament, iar treptele scărilor ce urcă spre interior sunt lucii, lăptoase. Desfășurate în evantai, le mărginește dantelăria aurită a balustradelor. Ele se răsfrâng strălucitoare în două oglinzi de Murano. Paralele, fixate în cadre poleite de pereții laterali ai antreului, îi sporesc dimensiunile — o cornișă dantelată îi conturează plafonul. Din medalionul lui central, înflorit ca un lotus, atârnă un candelabru cu opt brațe arcuite, suflate cu aur, susținând în cupe de cleștar flăcările lumânărilor și lacrimile pandeloqurilor transparente, un grațios arabesc luminos, multiplicat și el la infinit în adâncul oglinzilor.

Ciubucele, stucaturile de pe ziduri sunt lăcuite într-un alb sticlos, fiind intercalate cu motive geometrice sau florale poleite, care ies în relief pe fondul zugrăvelilor alternând galbenul stins cu vernilul pal, amintind dulceața culorilor acuarelei. Toate acestea fac din antreul palatului un mic juvaier arhitectonic, o încântare pentru ochii privitorului. Sus, în capătul antreului, canaturile deschise ale masivelor uși de stejar — cu geamuri de cristal bizotat până la îngustele tăblii sculptate — îți dezvăluiesc dintr-odată marele holl dreptunghiular al palatului. În pragul lui te pironește uimirea. Dimensiunile, somptuozitatea îngemănată cu armonia policromă a decorațiunilor te proiectează în epoca de gust rafinat și viață îmbelșugată de la începutul secolului XX. Pereții holl-ului au inserții de marmură felurită. În registrul lor de jos, între un ciubuc și o plintă sângerie ce înconjoară încăperea, au fost încadrate plăci verzui în chenare de un crem pal. Deasupra ciubucului, pereții sunt ritmați, de aparente coloane dreptunghiulare cu bazele și capitelele poleite, toate de un bois-de-rose marmorat, ca și de opt uși duble. Toate au coronamente de stuc minuțios uvrajate și par acoperite de sus până jos, de un smalț din porțelan alb.

Panourile zidurilor dintre aceste coloane și uși frumos chenăruite, împodobite cu stucaturi și aplice de cristal, sunt deschis zugrăvite. Scafa de sub tavan are stucaturi policrome etajate. Paleta lor coloristică variază de la galben pal, la cel roz al miezului de caisă, intercalate cu un vernil stins și lucitoarele accente ale foiței de aur. În plafon, pentru a primi și lumina de zi din belșug s-a fixat un luminator dreptunghiular, cu un chenar de cristale colorate în nuanțe dominante ale încăperii, galben și verde stins. Restul e tot caroat de fine bare de metal și e limpede ca lacrima. Din mijlocul lui atârna pe vremuri, dispărut acum, un mare și sclipitor candelabru de Boemia. Avea multe caturi de lumânări și cupe de cleștar transparent, șiraguri de perle și pandeloquri. Prin cristalul lor gros, tăiat în mii de pătrate, lumina becurilor electrice străbătea noaptea în irizări de curcubeu. Ziua ea pâlpâie și astăzi blând de sus, prin luminator, trezind luciul cald al parchetului, înviind aurul poleielilor, făcând să vibreze culorile.

Dar farmecul deosebit i l-au dat holl-ului cele două uriașe oglinzi de Murano, fixate față în față, în depărtatele lui capete, sporindu-i spațiul nemărginit. Din păcate, a rămas doar una singură, deși i se zice tot ‘Sala oglinzilor’. Probabil, în nădejdea reîntregirii cândva a efectului lor mirific. În holl se deschid ușile cu două canaturi ale tuturor încăperilor de la hoch-parter. Două au o valoare artistică deosebită, camera românească și cea orientală. Plafonul lor casetat reprezintă în relief izvoade specifice fiecărui stil, într-o profunzime de aur, smalț albastru și sângeriu. Pereții în ulei le reproduc, ici și colo, micșorate delicat, în tonuri mult mai dulci. Ele sunt opera pictorului polonez, stabilit pe atunci la Craiova, Francisk Tribalski. Sufrageria și-a păstrat lambriurile de stejar înalte de 2 m. Pe vremuri, tavanul era din același lemn prețios, iar în majoritatea casetelor lui se afla câte o mică plafonieră de cristal mat. Celelalte camere — saloanele — se remarcă și astăzi prin tavanele cu arabescuri de stuc aurit. Sus la etaj se aflau dormitoarele pentru musafiri, alb, roz, galben, bleu.

Pentru saloane, mobila stil Louis XIV sau Louis XVI, tapiseria Aubusson, covoarele de Savonnerie, au fost aduse din Franța. Numai în camera românească era așternută pe jos o frumoasă scoarță oltenească. În camera orientală erau covoare de Șiraz și Tabriz, neprețuite, șaluri turcești, arme scumpe, măsuțe joase încrustate cu sidef. Cele două bovindouri rotunde din colțuri adăposteau câte o statuie din marmură de Carrara, aduse din Italia. În mărime naturală, una era o copie după ‘Venus din Millo’, cealaltă a lui ‘David’ de Michelangelo. Lumina răzbită prin cele trei ferestre înalte care le înconjurau pe fiecare vibra asupra lor, dând privitorilor iluzia că ar respira, fiind vii.

‘Acea neuitată și unică Belle Epoque, armistițiul îngăduit de Pronie lumii europene îmbătată de optimism și progres, a durat până la tragedia întâiului război mondial. Trăită cu frenezie și în Calafat, port mic, dar activ și cosmopolit al Dunării, care îl lega economic și intelectual de Budapesta și Viena, iar prin ele de celelalte mari capitale ale Apusului. Atunci s-au ridicat marile și frumoasele case din oraș, cavourile impresionante din cimitir. Viața socială impulsionată de cei șase mari proprietari de moșii, bogații negustori greci și români, ajunsese la un nivel foarte ridicat. Într-atât, încât au putut primi cu fast de mai multe ori pe regele Carol I, odată cu toată familia regală, la inaugurarea Monumentului Independenței din 28 aprilie 1904. Prim-miniștrii D. A. Sturdza și Ionel I. C. Brătianu, alți membri ai guvernelor, au venit la Calafat nu numai în propagandă electorală, ci și pentru a urmări starea școlilor și unele mari lucrări din oraș. Protipendada Craiovei era nelipsită la ospețele, balurile, vânătorile renumite ale calafetenilor’, mai povestește Florentza Georgetta Marincu.

Dar viața luxoasă și îmbelșugată de la palat nu a durat decât șapte ani după inaugurarea din 1908, când pentru ospățul sardanapalic s-au adus pescărie și icre negre de la Vidin, șampanie și coniacuri din Franța, vinuri din Italia, fructe exotice și mastică de Hios din Grecia, iar Maria Mirica-Marincu și-a întâmpinat oaspeții, mulți și de vază, în pragul holl-ului alături de soțul său, îmbrăcată într-o minunată rochie de dantelă neagră cu trenă, creație a casei de modă Worth de la Paris. Iar pentru a se încadra în decorul palatului și pentru a da un plus de strălucire acelei zile de împlinire a strădaniilor sale și a deplinei afirmări sociale, Ștefan Marincu a socotit că soția sa trebuie să poarte și o diademă de briliante pe care a comandat-o la ‘Cartier’, cel mai mare bijutier francez. În anii care au urmat, viața lor s-a desfășurat fastuos.

‘Fiind ales în 1911 primar al Calafatului, palatul a găzduit nu numai petreceri, ci și mari reuniuni politice liberale. Pentru a umple vastele lui încăperi și cu glasuri cristaline de copii, Maria Marincu și-a strâns în jurul său nepoții. Băiatul fratelui său Marin Mirica, Licky, a crescut împreună cu guvernantele sale nemțoaice sau englezoaice mai mult în palatul Marincu din Calafat, decât în frumoasa casă Mirica din Craiova. I se alăturau și cele două fetițe, Tantzi și Mantzi ale surorii sale Lucrezzia Cionea Defleury. Își mai uita astfel dorul de Marioara sa. Își lumina traiul zilnic supraveghindu-i pe toți. Mărindu-se, îi aștepta în vacanțe, îi însoțea în călătoriile lor anuale în străinătate. De acest minunat palat, de viața lui îmbelșugată, Maria și Ștefan Marincu s-au bucurat împreună numai 7 ani. Către sfârșitul anului 1913 lui i s-a declanșat o gravă tuberculoză pulmonară, boală a neamului care îi ucisese fiicele, un frate, o soră și multe alte rude. Cu toate îngrijirile și iarna petrecută pe Coasta de Azur, boala a progresat. Întors în primăvară în Calafat, simțindu-și sfârșitul, Ștefan Marincu și-a întocmit la 23 aprilie 1914 testamentul. Și-a lăsat executor testamentar soția. I-a asigurat o bună stare materială, reglementându-și averea — moșii și acțiuni, ce avea în indiviziune cu frații și tatăl său. În privința palatului și ansamblului de clădiri ce îl înconjurau, în Str. Principesa Maria nr. 8 din Calafat, a hotărât să le folosească atât cât trăiește Maria Marincu, dar le-a donat primăriei orașului, cu drept de a intra în posesia lor numai după moartea ei. Ștefan Marincu s-a stins din viață peste două luni, la 16 iunie 1914. A fost îngropat în frumosul cavou al familiei din cimitirul Calafatului. Avea numai 56 de ani și era în plină putere creatoare. Maria Marincu i-a supraviețuit 12 ani. A decedat la Craiova în vârstă de 62 de ani, la 4 septembrie 1926. A dispus de bunurile personale și toată averea mișcătoare din palat, așa cum hotărâse defunctul său soț. Le-a lăsat moștenire sorei sale Lucrezzia Defleury. A fost de asemenea îngropată în cavoul din Calafat. La 10 septembrie 1926, nici la o săptămână de la moartea ei, s-a întocmit de către reprezentanții primăriei Calafat procesul verbal de preluare a palatului în prezența portărelului Tribunalului Dolj, a poliției orașului și a sorei defunctei, Lucrezzia Defleury. Din această zi, soarta palatului s-a rupt de cea a familiei Marincu, înfruntând separat furtunile vremurilor’, își mai amintește doamna Marincu.

În vizita sa din 14 august 1927, Ministrul Instrucției Publice, profesorul C. Angelescu, a hotărât ca în Palat să funcționeze Școala secundară de fete cu internat ‘Sf. Maria’, iar între anii 1931-1950 a funcționat în întreaga clădire ‘Liceul Industrial de fete cu internat’, condus de cele două surori Vălulescu. În toată această perioadă Palatul a fost deosebit de îngrijit, iar amintirea donatorilor a fost păstrată cu respect, portretele lui Ștefan Marincu, al Mariei Marincu și al Marioarei tronând în cadrele lor aurite pe zidurile holl-ului.

După instalarea regimului comunist, când învățământul a fost restructurat și reorganizat, palatul a intrat în negura istoriei odată cu venirea la Calafat a unei inspectoare de la cadrele Ministerului Învățământului, care, ironia sorții, era soția nepotului de văr primar al lui Ștefan Marincu. Cu dorința de a curăța dosarul soțului intrat în 1944 în Partidul Comunist, inspectoarea nu numai că a început să-și repudieze rudele burgheze, ci chiar să le lovească. ‘Calafatul și Poiana Mare erau pentru ea obiective speciale. Cadru profesoral mediu, s-a arătat atât de înverșunată împotriva orânduirii burgheze și a elementelor ei, încât i s-a încredințat sarcina de răspundere de a epura învățământul de profesorii necorespunzători politic, de a reeduca pe cei rămași și de a restructura școlile. Umbla de la una la alta cu ‘Bazele leninismului’ sub braț. Arăta dascălilor încremeniți la catedră și elevilor năuciți grosul volum pe care îl prezenta ca fiind ‘noua Biblie’, la care trebuiau să se închine de atunci înainte. În Palatul Marincu, după scena de rigoare, a poruncit smulgerea de pe ziduri a tablourilor ‘odioșilor exploatatori, Maria și Ștefan Marincu’. În timp ce erau sfâșiate și arse în curte, în mijlocul careului elevilor, mâini pioase ascundeau portretul Marioarei. Mutat din încăpere în încăpere, a ajuns în pivniță, în odaia cazanului de calorifer. Aici a fost descoperit mai târziu cu groază de un profesor al școlii ce se instalase în Palat după desființarea ‘Văluleștilor’. A dispărut pentru totdeauna, nu se știe cum, frica de a-l păstra depășind prețuirea pentru valoarea lui artistică’, își amintește Florentza Georgetta Marincu.

Din 1950, a funcționat în localul palatului, sub diferite titulaturi, Școala medie tehnică transformată în 1954 în Centru școlar agricol, în cadrul căruia s-au înființat din 1955 și cursuri de calificare de scurtă durată pentru pregătirea cadrelor din agricultură. Școala s-a mutat la 4 aprilie 1961 în imobilele fostului Regiment 31 Infanterie, unde funcționează și astăzi, dar unele activități au continuat în palat până în 1963. Din 1966 până în 1968 s-au instalat în clădire câteva secții ale Sfatului Popular Raional, iar din 1968, Casa Pionierilor, care a funcționat într-o aripă a palatului până în 1979. Prin hotărârea nr. 2 a Consiliului popular județean Dolj, se hotărăște înființarea ‘Muzeului de artă și artă populară’ de gradul IV C, începând cu data de 15 noiembrie 1968. În anul 1970, când clădirea era părăsită și plină de șobolani, cu luminosul parchet de stejar dat cu motorină în timpul Liceului Agricol, a început organizarea muzeului. ‘Directoarea numită atunci, o tânără și firavă profesoară de istorie, și-a asumat cu un curaj bărbătesc greaua sarcină de a aduce clădirea în stare de funcționare. Timp de aproape 30 de ani a strâns cu vrednicia unei furnici o zestre de tablouri, statui și exponate de artă populară. A realizat cadrul adecvat unui Muzeu de Artă în care a organizat expoziții de pictură, simpozioane, lansări de carte, conferințe și alte manifestări culturale. Astfel, Muzeul de Artă din Calafat a început a fi cunoscut și a se impune în rândul altor instituții asemănătoare din județul Dolj și chiar din țară. Încet, dar progresiv i-a fost redat vechiul nume, Palatul Marincu’, mai spune descendenta familiei.

În anul 2001, primarul municipiului Calafat a decis consolidarea, repararea și restaurarea celei mai valoroase clădiri din localitate, aflată în stare avansată de degradare. Procesul a fost finalizat în 2003, când a fost redat circuitului cultural, lucrările fiind apreciate chiar de academicianul Răzvan Theodorescu, pe atunci Ministrul Culturii și Cultelor, care a susținut introducerea clădirii în Patrimoniul Național, pe lista monumentelor istorice.

‘În primăvara anului 2003, așa cum se găsea, muzeul putea fi redat circuitului cultural. În cadrul festiv al ‘Zilelor Calafatului’, la 11 mai, el și-a redeschis porțile pentru public cu o solemnitate fastuoasă și emoționantă. Dar, în vreme ce în cadrul manifestării din palat se subliniau meritele familiei Marincu, cea care a ctitorit nu numai acest edificiu, ci și numeroase biserici și școli, oasele membrilor de frunte ai ei erau smulse din cripte și coșciuge, aruncate, înghesuite în saci de plastic legați cu sfoară. Orice schimbare de epocă istorică aduce nu numai câștiguri, ci și pierderi materiale și spirituale. Soarta are cruzimi de neînțeles. Cea a vechilor generații din familia Marincu părea că s-a încheiat sub plăcile de marmură care le-au cetluit criptele în cavou, unora de peste un veac. Dar nu a fost să fie așa! Veșnica odihnă nu le-a fost respectată! Un moștenitor îndepărtat, printr-o adopție, nu prin sânge și mai ales fără nici un drept moral, și-a atribut cavoul Marincu. În vederea vânzării lui, a dezgropat și a deposedat de tot ce aveau 11 schelete, le-a zdrobit oasele înghesuindu-le în saci, fără ritualul creștin de deshumare și le-a lăsat astfel, nereînhumându-le. Așa au zăcut osemintele lui Ioniță Marincu, ctitor de biserici și școli, ale lui Ștefan Marincu, generosul donator al palatului din Calafat, ale doctorului Ilie Marincu, ale generalului Nicolae Magereanu, erou al Războiului de Reîntregire, cavaler al ‘Ordinului Mihai Viteazul’, ale membrilor din familiile lor, soții, surori, frați, copii. Păcatul acestei profanări barbare rămâne să-l judece Dumnezeu. Pentru noi cei în viață încă, întremător este că prin fapte bune numele Marincu rămâne viu. Palatul-muzeu strălucește ca un giuvaier, din turlele bisericilor din Calafat, Poiana Mare, Desa și alte așezări românești glasul clopotelor se înalță, aducând slavă Celui de Sus. Pentru niște vremelnici trecători pe pământ, faptul că li s-a îngăduit să lase atâtea ctitorii în urmă, a fost un dar ceresc. Printre ele, Muzeul de Artă din Calafat este cea mai prețioasă. Fie ca el să devină o făclie de lumină și cultură în noul și frumosul veșmânt ce i s-a dat’, afirmă Florentza Marincu.

În prezent, Muzeul de artă — Palatul Marincu este, prin structura și poziția sa, după cum afirmă directorul Alexandru Pârvan, cel mai important obiectiv turistic din Calafat. ‘Palatul Marincu face ca mai toate privirile trecătorilor să se oprească și să-l admire. Este o veche moștenire pe care nobila familie Marincu a lăsat-o pentru ca cei ce au venit după dânșii să le păstreze veșnică pomenirea. Poate fi considerat, într-o accepțiune mai largă, cel mai important centru de cultură al orașului Calafat, având o valoare multifuncțională’, a mai afirmat Alexandru Pârvan. agerpress.ro

Despre slasher

Check Also

NOU ! Agentie de publicitate in Oltenia !

NOU ! Agentie de publicitate in Oltenia ! Web Design ( construire si hosting ) …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *